Avva Lot și bătrânul origenist

Deșertul egiptean nu a fost monocrom, ci destul de mozaicat din perspectiva convingerilor teologice ale asceților. Marea dispută care a divizat lumea monahilor a fost cea între origeniști și antro­pomorfiști, cu variațiile și cu nuanțele ei. Ereticii menționați cel mai des în apoftegme sunt tocmai acești origeniști, despre a căror doctrină nu ni se spune prea mult. Adesea ei ar putea fi socotiți imaginea generică pentru doctrinele eterodoxe, iar bătrânii în câteva apoftegme ne oferă un mic cod al comportamentului față de cei care gândesc și cred altfel decât noi.

O istorisire de acest tip se găsește la Avva Lot (pe care Biserica îl pomenește la 22 octombrie), care asemenea multor părinți ai deșertului este de o rară gentilețe și atenție. La acesta vine un bătrân, care îi cere o chilie, iar avva i-o dă și îl lasă să se odihnească în ea. Apoi, când primește vizitatori, îi trimite și la bătrânul nou venit. Atunci însă află că bătrânul vizitator predică învățătura lui Origen. Dintr-o dată, Avva Lot se vede prins într-un conflict interior: pe de o parte, datoria de a împlini porunca dragostei, iar pe de altă parte, fidelitatea față de credința pe care o profesează. De aceea nu putea să îl alunge, pentru că asta ar fi însemnat o încălcare flagrantă a cuvântului lui Hristos, a cărui poruncă nu e diferențiată, dragostea nu se împarte în funcție de confesiune. În același timp nu putea să stea alături de el, pentru că asta ar fi presupus o confirmare implicită a credinței lui eretice.

Mai mult decât atât, acceptarea bătrânului origenist ar fi produs sminteală, de aceea „Avva Lot se întrista și zicea: «Să nu creadă părinții că și noi suntem așa»”. În mijlocul acestei tulburări, ascetul nu încearcă să își rezolve problema singur, autonom, ci merge să caute sfatul unui alt monah, Avva Arsenie, care este foarte practic: „Să nu-l gonești, ci spune-i: «Uite, mănâncă și bea ce vrei dintr-ale Domnului, dar nu mai vorbi aceste lucruri», și dacă vrea, se îndreaptă. Iar dacă nu va vrea să se îndrepte, el însuși va cere să plece de acolo, nu va trebui să-l silești tu”. Pus în practică, gândul acesta a avut consecințe neașteptate. Expus la dragostea comunității, care nu i-a negat suportul material, adică nu a rupt legăturile cu el, bătrânul a cerut în cele din urmă să plece, pentru că nu a mai putut suporta pustiul. Atunci bătrânii l-au condus cu toată dragostea, fără acuze și conflicte inutile.

Modelul Avvei Lot este cât se poate de potrivit pentru a exemplifica funcționarea practică a relațiilor cu cei de alte credințe. Porunca iubirii pe care o dă Hristos nu are granițe confesionale sau de alt tip (ba, mai mult, Domnul pune și un accent cu totul aparte: dragostea de vrăjmași). În același timp, conviețuirea cu eterodocșii nu este o confirmare și nici o acceptare a credinței lor.

Singurul pericol ține de posibilitatea smintelii, dar nu altceva. Nu frica unei contaminări a purității credinței îl face pe Avva Lot să se delimiteze de bătrân, ci precauția față de alți părinți care ar putea crede eronat că a primit credința celuilalt. Erezia este în primul o formă de autoexcluziune, iar în urma rugăciunii lucrurile se aleg de la sine, fără să fie nevoie de vreo acțiune brutală care să contravină legii dragostei. Ba chiar atunci când se produce separarea dragostea nu încetează, pentru că judecata este a Domnului, iar al nostru doar efortul de a iubi după porunca Lui.