„Avva Părinte“ şi vocaţia părintelui duhovnicesc

Expresia „Avva Părinte“ apare de trei ori în paginile Sfintei Scripturi: la Marcu 14, 36, unde se consemnează cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos în apropierea prinderii din Grădina Ghetsimani şi a evenimentelor dramatice următoare; la Galateni 4, 6 şi la Romani 8, 15, unde formula este pusă în legătură cu lucrarea specifică a Duhului Sfânt care îi face pe oameni, fii adoptivi ai lui Dumnezeu. Deşi această expresie ne este foarte familiară, în special în spaţiul limbajului bisericesc, totuşi ea este învăluită într-un anumit mister care intrigă pe orice cititor al textelor sfinte. Provenind din limba aramaică, cuvântul „avva“ înseamnă „tată“ sau „părinte“. Greutatea acestei expresii rezidă şi în dificultatea ei de a fi tradusă în limba română, sau altă limbă de circulaţie internaţională, fapt care a condus la inculturarea şi adoptarea cuvântului „avva“ în vocabular în forma de bază. O primă interpretare a acestei expresii ar fi dată de însuşi Evanghelistul Marcu, care în numeroase cazuri nu doreşte să îi lase pe cititorii săi în dubiu şi oferă traducerea unor cuvinte străine pe care le întrebuinţează în textul biblic. Astfel, el spune că Iisus i-a numit pe Apostolii Iacob şi Ioan, „Boanerghes“, adăugând imediat „adică fiii tunetului“ (Marcu 3, 17). Când Iisus o înviază pe fiica mai-marelui sinagogii, prin cuvintele „Talita kumi“, Marcu adaugă imediat: „care se tâlcuieşte: Fiică, ţie zic, scoală-te!“ (Marcu 3, 41). Alte exemple sunt următoarele: „corban“, care se traduce cu „dar“ (7, 11); „effatta“, însemnând „deschide-te!“ (7, 34); „Golgota“, care se tălmăceşte „locul Căpăţânii“ (15, 22). În această ordine de idei, putem să credem că „Avva Părinte“ este o expresie explicativă, care ar putea fi tradusă prin cuvintele „Doamne Părinte“ sau „Dumnezeule Părinte“. Această expresie ne spune nouă, celor de astăzi, că Tatăl nostru este Dumnezeu, sau că Dumnezeu este Părintele nostru, şi suntem obligaţi să avem o relaţie de ascultare şi filiaţie duhovnicească cu El. Din Vechiul Testament putem înţelege adevărata natură a acestui nume dat lui Dumnezeu: „Avva Părinte“. Dumnezeu este cel care conduce viaţa omului la fel cum cârmaciul conduce mişcările unei corăbii pe valuri: „Ci, o, Părinte, pronia Ta o cârmuieşte, Tu, Care ai deschis cărări în mare şi drum nerătăcitor în volbura valurilor“ (Înţel. 14, 3). La 3 Macabei 6, 4 se zice: Părinte, Tu pe Faraon (…) împreună cu oştirea lui cea trufaşă, în mare, înecaţi i-ai pierdut, iar la versetul 8 se spune: „Şi pe Iona cel hrănit întru adâncuri, chinuit fără de cruţare în pântecele chitului, nevătămat la toţi ai lui l-ai arătat, o, Părinte!“ Este foarte semnificativ că în Noul Testament, figura părintească a lui Dumnezeu exemplificată de construcţia „Avva Părinte“ se circumscrie Persoanei lui Dumnezeu Tatăl. În aproape 151 de cazuri, atunci când se pomeneşte de Părinte sau Tată, avem o trimitere directă către Dumnezeu Tatăl. Cu largi ecouri vechi-testamentare, cuvintele Mântuitorului despre Dumnezeu oglindesc tocmai atributele care descriu figura paternalistă şi patriarhală în Sfânta Treime a lui Dumnezeu Tatăl, cât şi în manifestările Sale din lume: voinţa, chemarea, alegerea, conceperea planului de mântuire, trimiterea în lume. Nu întâmplător în tradiţia răsăriteană cuvântul „avva“ ajunge să desemneze pe părintele duhovnicesc, pe monahul îmbunătăţit care este conducătorul unei comunităţi de monahi sau nevoitori, numit uneori stareţ sau arhimandrit, sau simplu avvă. Nu este întâmplător, pentru că slujirea de părinte duhovnicesc a unui monah sau preot îmbunătăţit se circumscrie acestui „Avva Părinte“, care este o adresare directă către Dumnezeu Tatăl, izvorul voinţei, al chemării, al alegerii. Astfel „Avva Părinte“ ne arată existenţa în sânul Bisericii a unei tradiţii vii a succesiunii părintelui duhovnicesc care se revendică a fi în „chipul Tatălui“. Succesiunea se bazează pe existenţa neîntreruptă a părintelui şi a ucenicului, şi a unei structuri dinamice în care fiecare părinte duhovnicesc este la rândul său fiu al altui părinte, arătând în mod paradoxal existenţa şi raportarea la singurul Părinte, la „Avva Părinte“ sau Dumnezeu Tatăl.