Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Avva Visarion pe drumul către veşnicie

Avva Visarion pe drumul către veşnicie

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Paul Siladi - 29 Iul, 2014

Avva Visarion este una dintre figurile cele mai luminoase ale Patericului, cu toate că nu îi sunt dedicate decât 12 apoftegme. Ultima dintre ele sintetizează viaţa bătrânului, subliniind câteva trăsături esenţiale. Înainte de a analiza apoftegma propriu-zisă, merită să ne reamintim că avva Visarion, aşa cum reiese din istorisirile care ni s-au păstrat despre el, a fost unul dintre marii harismatici, marii făcători de minuni ai pustiei şi, în acelaşi timp, unul dintre asceţii cu cea mai adâncă şi autentică smerenie. Minunile sale au totdeauna un aer firesc, fac parte din normalitatea pustnicului îmbunătăţit şi de aceea nu li se acordă prea mare importanţă. Ele se petrec şi gata. În afară de faptul că le observăm din când în când, nu e prea mult de vorbit despre ele. Poate că tocmai din acest motiv apoftegma care încheie ciclul povestirilor despre avva Visarion şi sintetizează biografia sa nu conţine nici un cuvânt despre miracole. Adevărata minune în această viaţă este marea detaşare de cele lumeşti şi totala dependenţă de Dumnezeu, în smerenie, a ascetului. Iar aceste caracteristici sunt puse în evidenţă de o frumoasă comparaţie: „Viaţa lui a fost ca viaţa unei păsări, a unei vieţuitoare din apă sau de pe pământ, trăind tot timpul netulburat şi fără a se îngriji de nimic“.

Detaşarea avvei Visarion, independenţa sa în privinţa celor materiale, are mai multe caracteristici: „Nu se preocupa nici de casă, sufletul lui nu părea stăpânit de dorinţa de a locui într-un loc sau într-altul, nici de nesaţiul de mâncare, nici de zidirea de case, nici de distracţia cărţilor. S-a dovedit întru totul eliberat de patimile trupului, hrănindu-se din speranţa celor viitoare, înfipt în cetatea credinţei; a răbdat ca un ostatic orice, fie că îndura frigul şi goliciunea, fie că era mereu ars de arşiţa soarelui“. Fără dorinţa de a stăpâni, avva Visarion trăieşte o formă de libertate, care între altele se caracterizează şi prin indiferenţa faţă de „distracţia cărţilor“. Avem aici una dintre puţinele observaţii critice din Pateric la adresa lecturii, care în general este privită pozitiv. Lectura Scripturii, a textelor liturgice face parte din activităţile centrale ale monahilor. Şi totuşi, există şi un alt tip de lectură. Cea care ne scoate din noi înşine, care ne abate atenţia către lucruri neesenţiale şi fără miză pentru viaţa noastră. De o asemenea ispită era cu totul liber avva Visarion.

Detaşarea totală faţă de ceea ce înseamnă posesiune materială şi spirituală, smerenia lui adâncă şi preocuparea pentru cele veşnice sunt premisele care îl fac pe avva Visarion marele harismatic pe care îl ştim, bătrânul care face minuni uneori chiar împotriva voinţei sale (Visarion 5). Un lucru este cert: asceza şi rugăciunea îi duc pe nevoitori în intimitatea lui Dumnezeu, ceea ce le modifică radical perspectiva asupra lumii. Valorile se reordonează şi se aşază într-o nouă ierarhie. Avva Visarion se hrăneşte „din speranţa celor viitoare“, care pentru el reprezintă o prezenţă vie şi fascinantă. De aceea „dacă se întâmpla să ajungă în vreun loc nesălbatic, unde călugării îşi duc viaţa în comun după un tipic asemănător, se aşeza la uşă, afară, şi începea să plângă, văitându-se ca unul scăpat dintr-un naufragiu. Un frate ieşea afară şi-l vedea stând ca un cerşetor sărac din lume; se apropia de el şi-l întreba cu milă: «De ce plângi, omule? Dacă ai nevoie de ceva, ia cât poţi, numai intră şi împarte mâncarea cu noi, ca să te mai mângâi». Dar el răspundea că nu poate să rămână sub nici un acoperiş până când nu îşi va găsi averea. Spunea că a pierdut mulţi bani în diferite feluri ş...ţ. Atunci fratele, tulburat de cuvintele lui, intra, lua o bucată de pâine şi i-o dădea zicând: «Ia, părinte. Celelalte, moşie, neam şi bogăţia despre care vorbeşti, o să ţi le dea Dumnezeu». El, tânguindu-se şi mai abitir, striga în gura mare: «Nu ştiu dacă voi putea să regăsesc ce-am pierdut. Dar voi fi tare bucuros dacă în fiecare zi voi trăi în primejdie de moarte, necazurile neslăbindu-mă nici o clipă. Căci trebuie să cutreier fără încetare, ca să-mi împlinesc drumul»“. Drumul către veşnicie, care dă sens tuturor suferinţelor, durerilor şi greutăţilor.