Azi lucrez cu Hristos pentru sufletul meu

Părinţii pustiei sunt prea adesea văzuţi ca nişte singuratici îmbufnaţi, adânciţi în propria lor lume. Există incredibil de multe apoftegme care contrazic flagrant o asemenea imagine. Spre exemplu povestirea care deschide ciclul celor trei texte despre avva Apollo (un pustnic a cărui biografie e greu de delimitat, pentru că grupul eterogen de apoftegme se pare că face referire la mai mulţi călugări ce purtau acest nume, destul de răspândit în epocă).

Acest avva Apollo trăia la Chilii. Deci se afla integrat într-o mică obşte. Acolo se remarcă prin disponibilitatea bucuroasă către oricine i-ar fi cerut ajutorul. Mergea zicând: „Astăzi lucrez cu Hristos pentru sufletul meu. Aceasta va fi plata mea“.

Ajutorul dat aproapelui este încărcat cu semnificaţii diverse de-a lungul istoriei creştine. În Evanghelia după Matei, Mântuitorul se identifică cu toţi cei aflaţi în nevoie. Dintr-odată, ştacheta e ridicată foarte sus. Ajutorul dat cuiva, fie el cât de mic, are o miză veşnică. Trebuie educate simţurile duhovniceşti pentru a-L vedea pe Hristos acolo unde El se aşază.

Apostolul Pavel spune că a purta sarcinile celorlalţi nu este nici mai mult, nici mai puţin decât a împlini legea lui Hristos (Gal. 6, 2). Avem deci o clarificare în plus. Suportul oferit celui în neputinţă, mâna întinsă celui în nevoie este rezumatul creştinismului. Iar aici este inclusă şi rugăciunea pentru întreaga lume, despre care Sfântul Siluan Athonitul spune nici mai mult, nici mai puţin: „A te ruga pentru lume este ca şi când ţi-ai vărsa sângele pentru aproapele tău“.

Acestor două înţelegeri biblice li se adaugă o a treia pe care o găsim la acest avva Apollo. A-l ajuta pe celălalt înseamnă a te alătura lui Hristos, Cel care necontenit lucrează pentru fiecare dintre noi. A sări în ajutorul celuilalt înseamnă a face echipă cu Hristos, în primul rând pentru folosul sufletului tău.

Avva Apollo se bucura de fiecare oportunitate de a lucra pentru suflet, alături de Mântuitorul, spre binele celorlalţi. Acest cuvânt al bătrânului este important pentru că ne descoperă ceva din logica vieţuirii creştineşti. Părintele Stăniloae observa undeva că motorul care dă energie şi eficienţă rugăciunii pentru sine este tocmai rugăciunea pentru ceilalţi. Te îmbogăţeşti cu măsura cu care te risipeşti. Dobândeşti atât cât poţi dărui. Experienţa aceasta este de fapt repetată în fiecare Liturghie, unde mobilul adunării nu este rugăciunea pentru sine, ci rugăciunea pentru întreaga comunitate, care în definitiv te hrăneşte şi pe tine.

Viaţa creştinului este una de colaborare cu Hristos la binele celorlalţi pentru mântuirea proprie. Aceasta cel puţin este experienţa avvei Apollo, care nu se cruţă şi nu se ascunde în spatele unor justificări înalte (nevoia de rugăciune, de contemplaţie) pentru a-şi menaja propria comoditate.

Din nou însă trebuie spus că avva Apollo ne arată doar una dintre căile posibile, cea adecvată sufletului şi structurii sale lăuntrice. Nu este singurul drum pe care se poate merge, dar cuvântul puternic al bătrânului trebuie să ne amintească mereu că jertfa pentru aproapele este o formă puternică de rugăciune, care întăreşte sufletul.