Azi sunt rege

Pustiul este un loc al paradoxurilor, un spațiu al con­trastelor, în care logica duhovnicească are propriile ei căi, surprinzătoare, neînțelese, adesea în răspăr cu logica lumii. Părinții asumă în mod firesc acest mod de gândire. Stau în singurătate din dragoste pentru oameni, se bucură în suferințe, caută privațiunile, rabdă plini de mulțumire toate durerile. Trăiesc siguri, cu un gând unic: cum să se mân­tuiască?, ce e de făcut?, cum să trăiască?

Acesta este contextul general în care mai mulți frați s-au dus la Avva Iosif de la Panefisi. Suntem lăsați să înțelegem dintr-o apof­tegmă foarte scurtă că au purtat o discuție obișnuită. Fie­care a pus întrebările care îl frământau, iar bătrânul a răs­puns. Însă memorabil a fost cuvântul bătrânului adresat tutu­ror: „Astăzi sunt rege. Mi-am stăpânit patimile”. Iar cuvintele acestea le spunea bucurându-se și plin de ardoare.

În pustie, asceții au tăiat toate legăturile cu lumea. Au limitat pe cât le-a stat în putință contactele și cu semenii, dar și cu obiectele. Au așezat distanță precaută față de tot ce ar putea să fie prilej de ispită și cădere. O singură luptă mai rămâne de purtat: cea cu sinele, cu patimile și cu pornirile lăuntrice. Se mută câmpul de bătălie. Totul se petrece în interior. În tăcere, adesea fără să fie observabil pentru vreun cineva exterior, părinții deșertului duc în sufletul lor o luptă cu implicații ultime: viața veșnică sau moartea.

După ce au renunțat cu totul la putere, la orice pretenție de stăpânire asupra bunurilor sau a oamenilor, după ce au tăiat do­rințele de toate felurile, a ră­mas o singură cale de străbătut: cea a stăpânirii de sine. Acesta este drumul către autenticul mod în care omul se poate manifesta ca stăpân al creației. Când își con­trolează patimile, omul devine cu adevărat rege. Singura putere ce poate fi căutată în mod legitim constă în stăpânirea de sine și înfrânarea patimilor. Marea pro­vocare a asceților din toate timpurile este ispita pu­terii. O ten­tație foarte perfidă. Dorința de stăpânire și de putere se camu­flează cu multă ușurință în spatele câte unui bine, ce pare vrednic de dorit. Se pot naște derapaje din dorința de a sluji comunității, care să ascundă, de fapt, doar o formă diluată de căutare a pu­terii.

De aceea bătrânul Iosif le spune direct fraților care au venit la el că puterea unui creștin este tăria de a se ține în frâu. Și face acest lucru fără să impună. Nu le po­runcește: struniți-vă! Dacă ar încerca să impună, fie și un lucru bun, ar putea să se nască în inima lui dorința de stăpânire și de control. Să își satisfacă o patimă, pretinzând că slujește celorlalți și că îndrumă. Dar calea bătrânului este una mult mai simplă. Devenind rege asupra propriilor patimi, slujește fraților mult mai mult decât dacă ar încerca să îi învețe pe ceilalți să facă aceasta. Viața bătrânului Iosif este singura lui lecție pe care o are de dat.