„Baba lui Ţuţea“ trebuie concediată

„O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu: baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor“ (Petre Ţuţea)

„Baba lui Ţuţea“ este un „brand“ binecunoscut în Ortodoxia românească. Bătrâna evlavioasă, cu broboadă pe cap şi lumânare în mâini este (încă) obsesiv promovată - din reflex - ca imagine reprezentativă a ceea ce presupune felul creştin-ortodox de abordare a existenţei, chiar şi de cei care mai ştiu câte ceva despre ce înseamnă cu-adevărat patosul creştinismului răsăritean.

Totuşi, cred că s-a plusat prea mult pe un personaj pe care Petre Ţuţea n-a vrut - nici pe departe! - să-l impună ca model. „Baba lui Ţuţea“ nu poate fi un etalon, măcar pentru motivul că reprezintă o extremă: dincolo de candoarea sufletească, bătrâna cu călcâiele crăpate, îngenuncheată în faţa icoanei Maicii Domnului este, în multe privinţe, o ignorantă. Însă, surprinzător, Ţuţea subliniază un fapt remarcabil: în ignoranţa îngenuncheată se găseşte infinit mai multă omenie decât în ateul ţanţoş, chiar laureat cu premiul Nobel.

Cum de s-a ajuns de la speţa lui Ţuţea până la imaginea monopolizantă a bătrânei cu broboadă asupra spaţiului liturgic ortodox este, oarecum, de înţeles.

Breasla „babelor murdare pe picioare“ care se simţeau cel mai bine în faţa icoanei Maicii Domnului a fost singurul meterez neatins de propaganda comunistă. S-a ideologizat tot: grădiniţe, şcoli, universităţi, fabrici, armată, însă bunica a rămas imună. În termeni statistici, bunicile noastre au reprezentat singurul segment de populaţie aproape neatins de gerul ideologic comunist. Şi, astfel, tot ce construiau activiştii de partid în zeci şi sute de ore de şedinţă, dărâma bunica, doar cu o privire, o vorbă şi, poate, cu o bomboană încleiată. Dovezi? Cu sutele! Dar, înainte de exemple concrete, o întrebare retorică: oare cui s-a datorat faptul că în timpul regimului comunist, cu foarte puţine excepţii, nici măcar mărimurile nomenclaturii nu au rămas necununate, iar progeniturile lor nebotezate; din cine a fost alcătuită, în acele vremuri „falanga misionară“ a Bisericii, dacă nu din binecredincioasele bunici?

Probabil că activiştilor le convenea ca religiozitatea să fie girată exclusiv de babe şi vedeau în acest fapt un argument în predicile în care clamau anacronismul fenomenului religios. Tocmai de aici vine şi contrastul şocant creat de Ţuţea: baba ridiculizată de inteligentsia(!) comunistă este mai om decât un ateu hiper-şcolit.

Însă, revenind la vremurile noastre, chipul senin al bunicii care ştie Liturghia pe de rost nu mai reprezintă, nici pe departe, singura emblemă a Bisericii. Poate unora le vine greu să asocieze pioşenia cu cineva aranjat „la patru ace“ sau cu un tânăr cu blugi rupţi şi cămaşa scoasă din pantaloni. Poate că unora le pare mai potrivită reprezentarea credinciosului în iţari, cămaşă şi chimir, aşezat într-un spaţiu idilic. Totuşi, un lucru trebuie reţinut: deşi vremurile se schimbă mereu, Evanghelia Mântuitorului nu rămâne niciodată sub vremi. În aceeaşi logică, este complet nejustificat ataşamentul faţă de formele vestimentare sau de alte tipare tradiţionale care, în definitiv, au fost create nu atât de sentimentul religios, ci de raţiuni de ordin practic. Singura legătură între vestimentaţie şi Evanghelie este sentimentul decenţei care, până la urmă, şi acesta se poate învăţa în biserică.

Aşadar, „baba lui Ţuţea“ trebuie să rămână emblema rezistenţei credinţei în alte vremuri. Pentru zilele noastre, mai potrivit ar fi, de exemplu, tânărul care se descalţă de role la intrarea în curtea Catedralei din Iaşi şi merge să se închine Cuvioasei Parascheva.