Balast

O bătrânică uitată de ani, într-un colţ de pronaos, la ceas de sărbătoare, în iarnă: adusă de spate, priveşte-n pământ şi nu ştii dacă-şi vede mâinile, cât de smerite stau în rugăciune, sau mătură cu ochii pluşurile roşu-închis, să aranjeze cale curată îngerilor. Ghiceşti doar o intimitate firească a fiinţei sale cu imnurile creaturilor înaripate... şi verşi o lacrimă - tu, sofisticatul, eşti atât de departe de această simplitate mută, care n-are nevoie să-şi strige eficacitatea în plan personal... clopoţeii virtuţilor tale au luat-o de atâtea ori înaintea gesturilor cotidiene că nici tu nu mai ştii care a fost adevărata motivaţie a ceea ce obişnuiai să treci în catastiful "faptelor bune". Replică parcă a "Cuminţeniei pământului", bătrânica tăcută, cu veşminte nu tocmai noi, în nuanţe şterse, dar îmbrăcată curat şi mirosind a busuioc şi levănţică, nu-şi ridică ochii din podea, discreţie mai puternică decât un tunet, căci găsind în sufletul tău rezonanţă cu zone fragile, de incertitudine, de întrebări, de răspunsuri de-a gata eludând nerăspunsul...

Desprinsă parcă dintr-un roman, bătrânica-ţi aminteşte fără cuvinte că lucrurile cu adevărat importante sunt taman în altă parte decât unde le cauţi tu, oferindu-ţi cu demnitate perspectiva trecerii necruţătoare a timpului peste tot şi peste toate. Fireşte că nu e vorba şi de tine: preferi să te înduioşezi, îţi ştergi cu un colţ de batistă fină o lacrimă rebelă care-ţi mai dă o dată ocazia să constaţi, nu-i aşa, cât de sensibil eşti, te gândeşti că nu-i poţi întinde bătrânei, ca la milogi, un ban sau o pâine, fiindcă are un ce al ei care te opreşte să faci asta, dar nu ştii cum să o ajuţi să-şi ducă mai uşor povara anilor... Îţi zâmbeşte obosită, abia arcuind colţurile buzelor încreţite de vremuri poate nu totdeauna roz, cărora le-a fost martor: înţelegi că îi e suficient ce e şi ce are. Zevzec, îţi dai o palmă peste frunte, te uiţi nedumerit la mâinile cu care nu mai ştii ce să faci, ţi le bagi în buzunarele reale sau imaginare şi tot nu-ţi vine să crezi că înţelepciunea e de găsit chiar la tine pe stradă, cât ce treci pragul bine delimitat al unei modeste biserici.

Te gândeşti că trebuie să ai şi tu pe undeva prin vreun colţ de ţară, ca orice om, bunici. De fapt, nici nu ţi-e prea clar dacă mai trăiesc sau nu, nu-ţi aminteşti dacă le-ai dat vreodată importanţă, tu fiind veşnic acaparat de iureşul tinereţii tale fără de bătrâneţe şi fără de griji (doar concretul e treaba acelor roboţi cu faţă umană, dar cu rezistenţă de fier, cărora li se spune generic părinţi). La un moment dat, îţi trece prin cap să pui şi mâna pe telefon. Dacă la capătul celălalt al firului îţi mai răspunde cineva, dă-ţi voie să plângi: eşti un norocos.