Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Banalitatea răului
Problema pornografiei, ca şi cea a legalizării prostituţiei, aflate zilele trecute în dezbatere pe agenda publică din România, ridică problema delimitărilor dintre intim, privat şi public. Bulversarea acestor delimitări, determinată de un consumism în care "totul este de vânzare", este cauza dezorientării omului contemporan. Societatea indiscretă în care trăieşte, în ciuda faptului că asigură un nivel de accesibilitate a informaţiei fără precedent, îl dezorientează pe om încă de la fragedă vârstă. Preocuparea pentru restricţionarea accesului copiilor la ceea ce ţine de zona intimă, cum este cazul pornografiei, este falsă, atât timp cât nu există delimitare clară între ceea ce poate fi făcut public şi ceea ce rămâne în zona inviolabilă a intimităţii umane. Mai grav însă este faptul că, în paralel cu încurajarea exhibiţionismului public al unora care desconsideră intimitatea, se încearcă privatizarea Bisericii prin limitarea accesului ei la resursele publice. De aici, probabil, şi percepţia creştină că accesul la spaţiul public îmbracă din ce în ce mai mult haina unui umilitor pact cu diavolul.
Respectarea demnităţii şi dobândirea sfinţeniei umane într-o asemenea societate cum este cea contemporană sunt o utopie atât timp cât, conform principiilor desfăşurării unei vieţi de calitate în spaţiul public, omul acţionează după interes, iar nu după virtute. Din cele mai vechi timpuri, au existat persoane acuzate că au semnat un compromiţător pact cu diavolul în schimbul dobândirii unei mai rapide şi adeseori nemeritate ascensiuni sociale. Până nu de mult, dezvăluirea acestui tip de pact - care trebuia să ascundă o cantitate substanţială de bube, mucegaiuri şi noroi - conducea automat la compromiterea publică a celui care l-a semnat. Astăzi, însă, datorită mizeriei deversate de-a lungul timpului în spaţiul public, oamenii şi instituţiile (una dintre acestea fiind chiar Biserica!) cu greu mai fac faţă ecologizării sale. Ce se mai poate face când o întreagă societate începe să perceapă răul ca pe un fapt banal, iar oprobriul public nu mai funcţionează? Să fi devenit, oare, un popor care şi-a pierdut inocenţa? Societatea românească are nevoie de o ecologizare a întregului său spaţiu public, proces care ar trebui să înceapă cu vindecarea fiecărui român în parte de toate suspiciunile şi prejudecăţile care-i tulbură sufletul. O minte suspicioasă şi plină de prejudecăţi este virtual coruptă, fiind capabilă de indiscreţii care nu fac cinste omului. Cazul protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, este paradigmatic în acest sens. Aceştia şi-au compromis inocenţa (cuvântul latin nocens derivă din rădăcina indoeuropeană moarte sau durere, care se regăseşte în rădăcina greacă nekros) din momentul în care au devenit, sfătuiţi de diavol, suspicioşi tocmai în privinţa lui Dumnezeu. Indiscreţia comisă de ei a fost pe cât de banală, pe atât de trivială. Dar, oare, căderea în păcat a primilor oameni nu a fost provocată în definitiv de diavoleasca pâră? Pâra, ca metodă laşă de a ne descotorosi de o responsabilitate dând vina pe altul, este principala cauză a confuziei care se face între intim, privat şi public. În mod paradoxal, deşi oamenilor nu le plac pârâcioşii, lumea continuă să se folosească de serviciile acestora, colportând în spaţiul public ceea ce trebuia să rămână în spaţiul intim şi reducând la limitele spaţiului privat ceea ce ar fi trebuit să se regăsească în spaţiul public. De fapt, tocmai în aceasta constă şi banalitatea răului pe care, cu preţul pierderii propriei lor inocenţe, oamenii îl perpetuează conştient sau nu din generaţie în generaţie. În condiţiile în care ştim că ea este sămânţă de scandal, mai avem oare curajul să-i învăţăm pe copii să pârască? După o jumătate de secol în care comunismul i-a încurajat pe oameni să se toarne reciproc, oamenii ajungând să sufere de aşa-numita "spionită", este vremea să acordăm şi celorlalţi, până la proba contrarie, aceleaşi circumstanţe de nevinovăţie pe care obişnuim să ni le acordăm nouă înşine. Pentru cei care practică "spionita", de vină este mereu celălalt, acesta fiind perceput ca un duşman permanent. Din păcate, unor astfel de oameni nu le pasă că, deşi pot exista vinovaţi fără vină, totuşi nu există vină fără victime!
.jpg)
