Băncile, statul şi iubirea

Zilele acestea asistăm la confruntarea dintre Leviathan şi Behemoth, doi monştri biblici cu o putere excepţională care stăpâneau marea şi pământul. Băncile şi statul au ajuns pentru prima oară după 1989 la confruntare. Statul s-a decis în plină criză economică să modifice legislaţia bancară printr-o ordonanţă de urgenţă în favoarea celor care au credite stabilind o procedură mai transparentă de stabilire a dobânzii şi eliminarea unor comisioane abuzive. Băncile au ripostat printr-o stratagemă cinică, au modificat contractele iniţiale ale clienţilor prin acte adiţionale în care schimbă denumirile comisioanelor şi modifică ratele fixe de dobândă în rate variabile, acoperindu-şi astfel posibilele pierderi ce ar rezulta din aplicarea ordonanţei. Ca urmare, clienţii au dat în judecată băncile, iar băncile au dat în judecată statul, în aşa fel încât dacă vor câştiga clienţii şi băncile vor pierde, atunci statul va plăti pierderile.

Situaţia poate fi sintetizată astfel, ori pierd clienţii, ori pierde statul, adică TOŢI cetăţenii României, dar în nici un caz nu plătesc băncile sau statul. Dar cum se poate acest lucru într-o piaţă liberă în care riscul de a face afaceri ar trebui în teorie să fie împărţit între toţi participanţii la schimburile economice?

Acest lucru se poate pentru că de fapt nu ne aflăm pe o piaţă liberă, ci pe o piaţă în care clienţii sunt prizonierii băncilor, deci semnează contracte pe care nu le pot negocia real, băncile sunt prizonierele statului pentru că statul poate reglementa cum vrea el o activitate economică, iar statul la rândul lui este prizonierul unor interese care îl pot forţa să facă ceea ce nu doreşte, mai ales când are vreo iniţiativă ce ar putea fi în favoarea celor mulţi şi nedreptăţiţi.

Cum am ajuns aici? Cum se poate întâmpla ca o iniţiativă bună să se transforme într-un coşmar instituţional? Probabil am ajuns aici pentru că am pornit de la nişte premise greşite. Prima premisă greşită ar fi faptul că băncile sunt nişte instituţii respectabile cu care nu avem un raport de subordonare, ci de parteneriat. Din practicile lor însă rezultă că nu sunt respectabile, de vreme ce impun condiţii abuzive şi unilaterale clienţilor lor, şi nici nu stabilesc parteneriate reale, ci relaţii de subordonare datorită redactării unor contracte pe care clientul nu le poate negocia. Şi nu le poate negocia pentru că pe piaţa bancară s-a extins contagios un tip de atitudine împărtăşită de toată lumea, bănci şi clienţi deopotrivă, că de fapt clientul are nevoie de bancă, şi nu banca de client.

A doua premisa greşită este că intervenţia statului poate rezolva o problemă în favoarea celor nedreptăţiţi. Teoretic, statul ar trebui să îi apere pe cetăţeni de abuzurile unor persoane sau instituţii care au ajuns într-o situaţie de putere în chip nelegitim. Practic însă, cei care conduc statul îşi urmăresc propriile interese, iar când li se pare că îşi slujesc interesele promovând legi sau reglementări care întâmplător slujesc şi dreptăţii sau binelui, atunci, şi din păcate numai atunci, le promovează.

Dacă vom porni de la aceste premise, vom constata că nici băncile, nici statul nu vor binele cetăţenilor, ci îşi urmăresc propriul bine, iar această luptă între doi monştri biblici moderni nu are decât o singură victimă: cetăţeanul. Care a crezut că poate trăi mai bine dacă face un credit sau dacă îi alege pe X şi nu pe Y. De fapt, cetăţeanul plăteşte pentru că e vinovat că îşi pune nădejdea în doi monştri incapabili de iubire. E greu să acceptăm acest lucru că nici băncile, nici statul nu ne iubesc, ele vor doar supunere sau bani. Dar, dacă vrei să fii liber şi ai parte de iubire, ar trebui să te gândeşti unde o poţi găsi cu adevărat şi să nu te încrezi iluzoriu în soluţiile celor care se îngrijesc întotdeauna de ei şi niciodată de alţii.