Barză şi mazăre…

▲ În cazul dublării, măcar aproximative, cu elemente moştenite din latină, acestora din urmă le revine descrierea înnoirii în sfera culturii materiale ▲

În articolul de săptămâna trecută ne-am referit la un text (în mod paradoxal apărut în „Formula AS“) în care se neagă latinitatea limbii române, care ar fi fost şi este susţinută, se afirmă, doar de „ignoranţi“ sau de „vânduţi cu totul şi potrivnici intereselor neamului“. Lepădarea de romanitate ar reprezenta o revanşă, de repunere în drepturi a străvechii „limbi carpatine“, a dacilor, care, pretinde autoarea articolului (A. P.), ne-ar fi „servită“ la modul derizoriu: „Când e vorba de elementul străvechi al limbii, ni se recită: barză, viezure, mazăre, de parcă asta e tot ce ne-a rămas după tăvălugul latin“.

Este măcar riscant, dacă nu neonest din perspectiva deontologiei profesionale, ca într-un articol cu pretenţii de revoluţie (!) ştiinţifică să fie invocate discuţii de cafenea, de întărâtare a discipolilor: dacă vrem să aflăm ce spun specialiştii despre fondul autohton al dacoromânei, să ne adresăm lucrărilor de specialitate, cea mai la îndemână, în această privinţă, şi pentru un public mai larg, fiind monografia semnată de Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române (1983). Iar dacă ne-am propune să cunoaştem o zonă mai largă a căutărilor oneste, să apelăm la cartea lui I. I. Russu, Etnogeneza românilor (1981), în care găsim un repertoriu bogat de material, cu trimiteri la exegeze şi chiar numai la ipoteze ale diferiţilor specialişti.

Şi vom reveni şi la B. P. Hasdeu; deschizător de drum al cercetării elementelor autohtone (prin seria de articole „Pierit-au Dacii?“), acesta este însă primul lingvist care a demonstrat statistic romanitatea limbii române. Şi tot în cadrul descrierii unei limbi numită, nu întâmplător, daco-romanică (aşa cum franceza este galo-romanică, iar spaniola ibero-romanică), elementele de substrat ocupă locul cuvenit în lucrările de istorie a limbii române ale lui Alexandru Philippide şi G. Ivănescu, Ov. Densuşianu şi Al. Rosetti etc., dar supuse analizei critice, într-o viziune a ansamblului.

Vom putea constata că, într-adevăr, alături de cuvinte mai mult sau mai puţin retrase la periferia vocabularului curent (de tipul brusture, fărâmă, grapă, grumaz, zgardă etc.), există altele care descriu, fără înlocuitor, realităţi şi reprezentări cotidiene: abur, brad, sâmbure, fluture, ţarc, buză, ceafă, moş, copil, căciulă ş.a. Printre acestea se numără şi barză sau mazăre… Dar, mai trebuie observat un lucru: în cazul dublării, măcar aproximative, cu elemente moştenite din latină, acestora din urmă le revine descrierea înnoirii în sfera culturii materiale: este cazul raportului dintre autohtonul bordei şi latinescul casă, în ceea ce priveşte locuirea, şi chiar dintre autohtonul vatră şi latinescul cuptor, cu privire la progresul în materie de preparare a hranei.

Şi, să ne referim, pe scurt, la semnificaţii ale spiritualităţii; nimic nu poate, într-adevăr, înlocui un termen al omenescului, bucurie, sau al fanteziei, balaur, iar semnificaţiile figurate ale cuvântului vatră ne leagă de un larg spaţiu public şi de cel intim, familial. Dar, în materie de vocabular curent, nu se duce chiar o bătălie „care pe care“.

Proba de foc în această dispută: aşa cum autorului unui monstruos „Dicţionar moldovenesc-românesc“ i s-a făcut observaţia că nu şi-a redactat măcar prefaţa absurdului său op în dialect moldovenesc, ci a folosit limba română lite-rară, i s-ar putea pretinde militantei „daciste“ la care ne-am referit să scrie măcar două-trei pagini excluzând elementele latine şi romanice ale dacoromânei, utilizând, aşadar, numai cuvinte autohtone şi din cele pentru care dicţionarele semnalează că originea le este (încă) necunoscută. Şi, eventual, dacă autoarea este creştină, îi sugerăm să formuleze o rugăciune către Divinitate în mixtura idiomatică pe care o măsluieşte, sărăcită de cuvintele de origine latină (a se) închina, Dumnezeu, cruce, înger...