Bătălia pentru nuanţe

Nu marile răspântii încurcă şi derutează cel mai mult. Nu la ele se produc marile rătăciri de drumuri. Nu. Micile bifurcaţii, cele în care două drumuri nu numai că se aseamănă foarte mult, dar par să ducă, pe căi nu mai puţin diferite, în aceeaşi direcţie, la aceeaşi ţintă. Acolo îţi adoarme vigilenţa şi îţi spui: în fond ce contează, tot acolo ajung. Odată pornit, chiar dacă la un moment dat începi să te îndoieşti de corectitudinea direcţiei alese, îţi vine greu să te întorci şi să reiei drumul cel bun din punctul în care l-ai abandonat. Pe de altă parte, încercând să corijezi traseul „din mers“, rişti să-l încurci tot mai mult. Ca să nu te întorci, încerci să găseşti scurtături, te sfâşii în hăţişuri, te răneşti prin râpe, te înnămoleşti prin smârcuri… Şi poate până la urmă reuşeşti să regăseşti drumul, dar cu cât efort, cu câtă pierdere de timp, cu câtă spaimă în inimă! Asta, atunci când eşti cât de cât atent şi nu mergi în rătăcirea ta fără grijă, trezindu-te în cu totul alt loc decât cel spre care plecaseşi. Ei şi?, s-ar putea spune.

Biserica a dus întotdeauna o imensă luptă pentru nuanţe. Unul dintre marile merite ale Părinţilor constă în aceea de a fi detectat abaterile de la primele lor manifestări, de când erau simple nuanţe, aparent fără mare importanţă doctrinară. Ei s-au bătut pentru ceea ce unora n-ar putea să li se pară decât nuanţe „nevinovate“, dar care, evoluând în timp, s-au dovedit a fi mari rătăciri conducând aiurea, îndepărtând de Dumnezeu. Ar trebui să ne întrebăm dacă, în fond, drumul umanităţii nu este o continuă abatere de la cale a adevărului prin cedarea, la un moment dat, „nevinovată“ în alegerea de nuanţe, confundându-le, nedeosebindu-le, nedându-le importanţa cuvenită, importanţă pe care, totuşi, minţi luminate le-o sesizase. Ar trebui să vedem dacă drumul lumii creştine nu a condus, din relativizare în relativizare, spre o tot mai mare îndepărtare de Hristos, chiar dacă uneori sub impresia falsă a unei apropieri, creată de minţi diabolice, ca o perdea de fum în faţa oamenilor, poate de bună credinţă, dar de prea scurtă respiraţie duhovnicească.

„În fond ce ne luaţi pe noi cu omoousios (de o fiinţă) şi cu omoiousios (asemănător după fiinţă), ce atâta discuţie pentru o literă?“ 318 Părinţi s-au disputat aprig la Niceea în anul 325 pentru „o literă“.

„Ce contează dacă spui Născătoare de Dumnezeu sau Născătoare de Hristos, tot Maica Domnului este.“ La Efes, în 431, 198 de episcopi adunaţi în sinod ecumenic s-au bătut pentru acest lucru.

Ortodoxia, urmând Bisericii adevărate, dintotdeauna, ţine la dreapta deosebire a tuturor nuanţelor („duhul deosebirii lucrurilor“) şi, cu atât mai mult, la combaterea marilor deosebiri producătoare de rătăciri. Fiecare nuanţă greşită a condus la noi şi noi despărţiri, fiecare amestec nefericit de nuanţe, în loc să repare, dă loc la noi devieri mutante. Nu avem de-a face în aceste cazuri cu „unitate în diversitate“, ci cu disipare şi „fugă spre roşu“. În viaţa de toate zilele aceasta se traduce prin secularizare şi ideologizare.

Christos Yannaras arăta în prelegerile sale de la Bucureşti că diferenţa dintre diferitele religii sau confesiuni este, la o analiză mai profundă, o diferenţă de „mod de existenţă“, de „realitate de viaţă“, care în final dau un alt fel de cultură. Mod de existenţă înseamnă mod de a fi cu Dumnezeu, o relaţie personală cu El ca Treime de Persoane. Realitatea de viaţă propusă de Biserică este cea revelată în chip personal de Dumnezeu prin Hristos. Cât despre cultura creştină, în sensul deplin al termenului, ea înseamnă a lucra cu Dumnezeu, a veghea la rodirea seminţelor aruncate de El prin Duhul Sfânt, a le „cultiva“.

Nu este vorba aici de nici un orgoliu, de arogarea unei superiorităţi prin merit, ci de atenţia cu care trebuie privită creaţia şi de sesizarea nuanţată a tot ceea ce Dumnezeu ne agrăieşte în istorie, dar şi în fiecare moment, atât comunitar, cât şi personal, prin intermediul energiilor necreate.