Bătrânul neamului meu

Într-un articol intitulat „Unde sunt zăpezile de altădată?“ am vorbit despre bătrânii care resimt încă nostalgia vremurilor comuniste. O himeră încă la modă pentru mulţi pensionari. M-am gândit, totuşi, că nu trebuie să privim doar partea negativă a realităţii, de aceea am luat decizia de a scrie un articol legat de veteranii de război. Eroi pe cale de dispariţie.

Pentru a mai vorbi de veterani de război, incluzându-i în această categorie doar pe cei care au trecut prin războaiele mondiale, trebuie să facem referire la persoane în etate de cel puţin 85 de ani. Am avut onoarea de a cunoaşte un astfel de om cu ocazia unei călătorii obişnuite cu trenul. Nu avea nici o decoraţie sau alt semn distinctiv care să îl recomande ca fiind veteran de război. Abia când controlorul şi-a făcut apariţia şi a cerut biletele, bătrânul a scos o legitimaţie veche. M-am uitat cu multă curiozitate, pentru că era primul veteran de război pe care îl întâlneam. Părea un om obişnuit de la ţară, cu o vârstă de cel puţin 90 de ani. Uscat, cu un trup slab în costumul sărac şi vechi, părea mai mult o umbră de om. Mâinile erau aspre, încă viguroase chiar şi la acea vârstă. Mâini muncite. Mâini care ţinuseră şi arma şi sapa. O durere nemărturisită îi stăruia în priviri. Nu mai auzea prea bine şi părea deseori pierdut în amintiri, aşa cum sunt oamenii de vârsta lui. Amintiri poate grele, poate frumoase, cine ştie? Nimeni nu poate pătrunde în inima unei persoane pentru a-i citi gândurile.

Am avut în câteva clipe o intuiţie fulgerătoare. Nu aveam în faţa mea un om simplu, ci o întreagă mărturie a istoriei neamului meu. Vedeam aievea, parcă, toate durerile zbuciumate ale veacului trecut: războiul greu, colectivizarea forţată, dezamăgirea post-revoluţionară… Îl aveam în faţă pe bătrânul neamului meu. Un bătrân încărcat de istorie, un trup mărunt care purta o povară imensă în spate: durerile, încercările, dramele unei vieţi pe care noi, cei de astăzi, nu am mai fi în stare să o ducem. Îi văd şi astăzi ochii trişti. Neamul meu este un neam trist, născut şi crescut în tristeţe şi vitregie. Neam care rareori şi-a văzut de partea paşnică. Mereu târât în război, mereu angrenat în conflicte care nu erau ale lui. Fie că au fost otomani sau tătari, fie că au fost germani sau alte naţiuni, totdeauna am fost în mijlocul unor conflicte care nu ne aparţineau.

Neamul nostru a fost numit „laş“ de un eseist român ca Emil Cioran. De ce? Pentru că noi nu am atacat niciodată cu dorinţa de a cuceri. Noi doar ne-am apărat. Câteodată cu proprii noştri copii daţi tribut. Aşa cum spune Virgil Gheorghiu, pentru a păstra pacea cu Imperiul Otoman am fost siliţi în dese rânduri să le dăm sute de copii pentru armatele lor. Ce popor a mai făcut un asemenea sacrificiu pentru a-şi păstra credinţa şi liniştea? Chipul bătrânului îmi aminteşte de acest sacrificiu neîncetat al generaţiilor întregi. Suntem un popor de oameni paşnici, primitori, iubitori de străini, dar ştim, totodată, că nimeni nu şi-a adus aminte de acest lucru înainte de a ne ataca. Binele ne-a fost răsplătit cu rău. Păcat, însă, că astăzi i-am uitat pe cei care au străjuit pacea afirmând că „pe aici nu se trece.“ I-am uitat, da, i-am uitat! Toţi suntem vinovaţi de mizeria şi neputinţele lor, iar scuzele nu ne folosesc la nimic...Ce scuză poţi oferi unui om care şi-a vărsat sângele pentru tine? Ce-i poţi da în schimb mai de preţ? Scuze sordide, murdare, bicisnice că nu ai putut să îl ajuţi cu nimic. Nu era de competenţa ta...

Un abonament CFR, poate unul RATB şi o strângere de mână. Atât pentru tot ce a făcut un om care şi-a riscat viaţa. Atât primesc bătrânii neamului meu. Ei, de care ar trebui să ne amintim mai des decât doar în eterna Zi a Eroilor. Nu pot decât să mă întristez şi să mă gândesc din nou la acele mâini vrednice de a fi sărutate. Mâinile unui erou, mâini care au apărat şi au crescut cu dragoste copiii părăsiţi ai celor doborâţi pe front. Mâini de sfânt.