„Binecuvântată fii, închisoare!“

Dintre toate mărturiile abominabile ale celor petrecute în închisorile comuniste, cele mai tulburătoare ni se par cazurile soldate cu nebunia sau pierderea identităţii deţinuţilor, datorată amneziei. Unii torturaţi nu au uitat doar numele torţionarilor, al anchetatorilor sau al colegilor de celulă, dar şi propriul lor nume. Odată eliberaţi, nu şi-au putut recunoaşte rudele apropiate, părinţii sau tovarăşii de viaţă. „Memorialul durerii“, de Lucia Hossu Longin, Ed. Humanitas, 2007, consemnează numeroase astfel de cazuri. Când asemenea suferinţe declanşează uitarea de sine, totul pare şi mai absurd pentru că incapacitatea de a rememora pilduitor experienţele face suferinţa zadarnică. Însă, chiar şi aceste situaţii îşi recapătă sensul în măsura în care trăiesc în memoria celorlalţi, a celor care au spus lumii toată grozăvia prin care au trecut românii, atunci când Marx a luat locul lui Hristos. Unele orori concepute de minţile torţionarilor nici măcar nu pot fi consemnate aici, pentru că rostul acestor rânduri este să descoperim lumina spre care a dus suferinţa şi să admirăm puterea celor ce au refuzat să abdice, nicidecum să ne încrâncenăm în durere şi întuneric. Totuşi, pentru a înţelege mai bine infernul prin care au trecut acei oameni vinovaţi că aveau un ideal trebuie să ne amintim măcar că se inventase un dispozitiv special de smulgere a părului, deţinuţii erau obligaţi să se bată cap în cap, ca berbecii, erau atârnaţi cu capul în closet, trebuiau să mănânce stând în patru labe, direct din gamele, fără dreptul de a folosi lingura şi multe altele, pe care nu le mai enumerăm aici. Astfel de atrocităţi se întâmplau mai ales la Piteşti, închisoare despre care Soljeniţân însuşi declara că a fost „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane“. Trista faimă pe care şi-a câştigat-o Ţurcanu, un deţinut „reciclat“, de un zel nemaipomenit în ceea ce priveşte tortura, a ajuns până la noi. Zicea: „Eu sunt Ţurcanu! Eu sunt adevărata evanghelie!“. Experimentul Piteşti a durat din 1949 până în 1952, când Ana Pauker, Vasile Leca şi Teohari Georgescu au fost excluşi din partid. Atunci Gheorghiu-Dej a declarat încetarea regimului de teroare iniţiat de comunişti prea zeloşi. Prietenia Anei Pauker cu Stalin şi Molotov a scăpat-o de proces. Istoria a mers mai departe.

Ne punem întrebarea: cum a fost posibil aşa ceva? Raţiunea se retrage, pentru că nu există vreo explicaţie demnă de luat în seamă. Gândul inimii se contractă în faţa trădării oricăror valori. Torţionarii îşi propuneau reeducarea deţinuţilor folosindu-se de ceilalţi deţinuţi. Se schimbau rolurile. Victima devenea călău şi apoi se întorcea în rolul de victimă. Chinuitorul era chinuit şi invers. Astfel se distrugeau orice sentimente umane şi condamnatului i se puteau inocula ideile noi, comuniste. Cei bătuţi şi umiliţi trebuiau să-şi repete în gând, zilnic, cine sunt şi ce credinţă îi defineşte, spre a nu uita.

Şi totuşi, în această ecuaţie tragică, ei erau cei fericiţi. Sabina Wurmbrand, soţia lui Richard Wurmbrand, mărturiseşte: „În multe lacrimi, deseori flămândă, batjocorită şi bătută, am ridicat ochii către Dumnezeu şi am spus: «Doamne, cum să-Ţi mulţumesc că sunt printre cele bătute şi batjocorite şi că, prin îndurarea ta, nu m-ai lăsat să fiu printre cei care batjocoresc?»“ Nicole Valéry-Grossu, în celebra ei carte, „Binecuvântată fii, închisoare!“, apărută mai întâi în Franţa, în Anglia, şi tradusă după 1990 şi în România, povesteşte o experienţă extraordinară, legată de o Biblie găsită de ea în depozitul închisorii de la Mislea, unde fusese biserica. Duce Biblia în celulă şi acolo deţinutele o desfac în şaizeci şi şase de volume, pe care le citesc la început numai pentru bucuria de a face un gest clandestin, care le amintea de libertate şi de multe gesturi aparent banale, dar specific umane, care acum le erau interzise. Pe măsură ce citeau, se întâmplă miracolul: cuvântul Domnului începe să pătrundă tot mai adânc în sufletele deţinutelor şi să sape acolo un profil nou, surprinzător. „Graţie acestei Biblii, taina Învierii a putut fi serbată de aceste femei, care o înţelegeau mai bine decât atunci când o celebrau în libertate şi care se sculau la miezul nopţii, în tăcere, ca să asculte, citită de o măicuţă moldoveancă, povestirea fiecăruia dintre cei patru evanghelişti.“ Şi avem din nou surprinzătoare mărturii despre fericirea din detenţie: „Nu am fost niciodată mai fericită ca în puşcărie, pentru că acolo m-am împlinit pe plan spiritual. Am intrat credincioasă, dar acolo m-am rotunjit, încât parcă simţeam fizic prezenţa lui Isus în celula în care eram; parcă îl pipăiam pe Isus…“