Binecuvântaţi stresul şi rutina!

Ora 3 dimineaţa, după o zi extenuantă de muncă. De fapt, o „extra-zi“ extenuantă de muncă. Te culci, un pic neliniştit de gândul că la ora 8, cel târziu, va trebui să fii din nou „drepţi“.

Dimineaţa, surpriză! Nu te trezeşti la 8, ci la 6:30. Nu pentru că a sunat ceasul, ci pentru că un prieten îţi spune la telefon că cineva ţi-a spart maşina. Îţi mai aminteşti că ai dormit doar 3 ore? Desigur că nu! Simţi, cumva, vreo urmă de oboseală? În nici un caz!

Te îmbraci cu ce şi cât poţi de repede, fuga pe scări, ajungi la maşină: geamul ţăndări, torpedoul deschis, totul vraişte. Sistemul de navigaţie GPS lipseşte (desigur, pentru asta a fost spart geamul!) dar măcar - slavă Domnului! - actele sunt la locul lor (de fapt, împrăştiate pe scaunul din faţă).

Suni la poliţie. Vin nişte domni serioşi de la „criminalistică“, scot nişte valize de aluminiu cu tot felul de ustensile. Pudrează peste tot cu o funingine fină pe care, desigur, nu o vor şterge ei. Apoi, cu geamul spart, mergi la poliţie. Pe drum toată lumea se uită după tine: „Uite, i-au spart geamul!“. La poliţie: cereri, declaraţii, explicaţii... etc. Realizezi că şi acolo oamenii sunt presaţi de timp, stresaţi, îngropaţi în hârţoage.

În sfârşit, după jumătate de zi, te întorci acasă. Mai trebuie doar (!) să mergi la compania de asigurări, să rezolvi cu programarea la service şi, în cel mai bun caz, după trei săptămâni lucrurile reintră în normal, adică la fel ca atunci când ţi se părea că în viaţa ta sunt prea multe greutăţi, stres, rutină, banal, plictis...

Dar povestea nu se termină aici! Ştiţi că se spune că un necaz nu vine niciodată singur. Prostii, superstiţii? Nu, deloc! Să nu puneţi niciodată la îndoială zisele celor păţiţi!

În dimineaţa cu pricina, afară erau -5°C. Cele vreo 30-40 de minute necesare poliţiştilor de la criminalistică, plus plimbarea prin oraş cu geamul lipsă au fost mai mult decât deajuns pentru o răceală zdravănă, care să te ţină o săptămână la pat.

Recapitulând, după doar câteva ore (şi acelea petrecute în somn), îţi poţi da seama că perspectiva (subiectiv) posomorâtă asupra existenţei poate căpăta un orizont chiar sumbru. Poţi realiza, aproape instantaneu, că rutinei apăsătoare şi stresului sufocant li se mai pot adăuga daune materiale, bătăi de cap, drumuri la tot felul de instituţii, răceală, febră, transpiraţie, ameţeli etc, etc.

N-are nici o importanţă că scenariul de mai sus mi s-a întâmplat mie. Oricum, poliţistul de la criminalistică mi-a spus că în Bucureşti, zilnic, sunt „sparte“ câteva zeci de maşini, cărora li se adaugă alte zeci de jafuri şi tâlhării, cu pierderi materiale mult mai importante.

Chiar dacă poate părea o concluzie masochistă, eu m-am simţit ales în ziua respectivă şi am căutat să aflu „tâlcul“ întâmplării. Pe loc mi-a venit în minte povestea lui Iov - deşi proporţiile celor două întâmplări nu pot fi comparate nici pe departe. Nu ştiu dacă şi ceilalţi „aleşi“ din ziua respectivă (din Bucureşti, din toată ţara sau din lumea întreagă) şi-au amintit de Iov, însă nu cred că, până la sfârşitul veacurilor va exista o nenorocire care să acopere cuvintele: „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!“ (Iov 1, 21). Mi-am mai adus aminte de vorbele părinţilor din Filocalie, care avertizează că viaţa complicată (proprietăţi, facturi, dorinţe neîmplinite de tot felul) nu poate fi una liniştită; că lucrurile materiale îşi cer tributul lor şi, dacă nu eşti atent, te pot trage într-un vârtej din care cu greu mai poţi scăpa.

Părinţii Filocaliei au, în principiu, dreptate, dar cine se mai poate bucura astăzi de o viaţă simplă? Viaţa simplă înseamnă să depinzi şi să te simţi legat de cât mai puţine lucruri trecătoare. Mi-e greu să cred că mai este posibil aşa ceva în societatea secolului XXI.

Totuşi, e la îndemâna oricui să aprecieze simplitatea pe care deja o are. La ce mă gândesc? Tocmai la cele mai des pomenite „plăgi“ ale veacului nostru: stresul şi rutina. Ce fleac e stresul şi ce râvnită devine rutina când dă peste noi o nenorocire, oricât de mică ar fi ea!

Dacă am fi oneşti, am recunoaşte că trăim în una din cele mai fericite epoci ale istoriei. Desigur, e loc şi de mai bine; întotdeauna va fi.

Spune o vorbă că „nemulţumitorilor Dumnezeu le ia darul“. Dacă oamenii ar medita zilnic la acest „dar“ şi cum ar fi fără el, nu şi-ar mai bate capul cu nimicuri ca stresul ori rutina. Dar aşa e omul: trebuie să dea cu capul de pragul de sus ca să-l vadă pe cel de jos şi ajunge să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru binecuvântările primite abia după ce era cât pe-aci să le piardă.