Bineţe

În limba română, există expresia a da bineţe cu sensul „a saluta, a face urări de bine“ şi, de fapt, chiar explicaţia ei porneşte de la adverbul şi de la adjectivul bine şi bun, care se regăsesc în toate formulele de salut „tradiţionale“ autohtone, dar şi în corespondente ale acestora, pentru diferite momente ale zilei şi pentru diferite împrejurări, în cele mai variate limbi, salutul reprezentând o manifestare, sub semnul aceloraşi sentimente, a universaliilor de mentalitate şi de exprimare; iată numai câteva exemple: Bonjour!, Buon giorno! (ca şi Buona sera!, Buona notte!), Bonas dias! (Bonas tardes!), Good morning!, Guten Tag!, dobrîi deni! şi aşa mai departe.

Este vorba de tipul de formulă cu cea mai obişnuită întrebuinţare, căci, dacă insistăm puţin pe terenul limbii române, vom găsi variaţii circumstanţiale, în enunţuri de întâmpinare, de despărţire, sau marcând diferite împrejurări ale contactului social: bun venit!, bun întâlnişul!, (să ne vedem, rămâneţi) cu bine!, la bună vedere!, bun lucru!, poftă bună!, toate bune! etc.

De reţinut este, apoi, faptul că salutul între persoane cunoscute sau aparţinând unei anumite comunităţi a fost normat social, aspect ilustrat de sancţionarea, printr-o zicătoare, a absenţei formulei obişnuite de contact: „Bună ziua căciulă, că stăpânul n-are gură!“; enunţul a fost proiectat grafic de pictorul Jules Perahim într-o linogravură din albumul Proverbe şi zicători (cu o prefaţă de Geo Bogza), pe care o reproducem alăturat.

Căci, mai înainte, departe de a fi fost, ca astăzi, un simplu semnal de recunoaştere, cel care primea urarea „Bună ziua!“ era preocupat de ceea ce se afla dincolo de sonoritatea vorbelor, astfel că răspunsul putea să nu fie unul formal, ci solicita angajamentul enunţiatorului: „Bună să-ţi fie inima, cum ţi-e căutătura!“. Aceasta, deoarece salutul verbal a fost totdeauna asociat cu cel gestual, dar şi cu ceea ce exprimă figura interlocutorului. Tot atât de semnificativă pentru importanţa „bineţelor“ în ceea ce priveşte asigurarea condiţiilor unei minime convieţuiri sociale este o învăţătură privind păstrarea, în ciuda neînţelegerilor ce pot interveni, a posibilităţii de a relua relaţii normale: „Să laşi loc pentru «bună ziua»!“. Şi alte formule de salut cuprind lexeme cu valoare relaţională „pozitivă“: „Sănătate!“, „Noroc!“, „Să trăieşti!“ etc.

În ciuda faptului că formulele canonice de bineţe s-au... neutralizat şi li se caută reformulări (de exemplu, „O zi bună!“) sau că moda introduce numeroase substituente din limbi străine, rămâne importantă semnificaţia lor primordială, proiectată în lumina normativelor comportamentale din formulele „Bună ziua căciulă...!“, respectiv „Să laşi loc pentru «Bună ziua»!“, pentru caracterizarea unui popor din perspectivă etnolingvistică.

Propunându-ne ca, în articolul de săptămâna viitoare, să ne ocupăm de formule de salut specifice unor medii socioprofesionale sau reflectând anumite împrejurări din viaţa de toate zilele, vrem să încheiem amintindu-ne ce a scris Ioan Slavici, în Lumea prin care am trecut, despre puterea de coagulare socială a salutului. Referirea are o valoare simbolică, întrucât scriitorul, în copilărie, a trăit într-un mediu multilingv, cel din comuna Şiria, de lângă Arad. „Când întâlneşti în calea ta un român - îmi zicea mama - să-i zici Bună ziua!, dar maghiarului să-i zici Jó napot!, iar neamţului Guten Tag! şi treaba fiecăruia dintre dânşii e cum îţi dă răspuns. Tu datoria să ţi-o faci şi faţă de cei ce nu şi-o fac pe a lor faţă cu tine“. Scuza, pentru aceştia, ar fi că respectivii, şi în ceea ce priveşte poreclele, nu sunt vinovaţi că „n-au avut parte să fie români!“.