Bineţe toamnei

Toamna e anotimpul contrastelor. Vremea împlinirilor rodite, dar şi a stingerii, a inexorabilului sfârşit a tot şi a toate. Încheierea unui ciclu vegetal şi isprăvirea vieţii omului, a vieţuitoarelor dor, sfâşie chiar. Se porneşte pe întreaga faţă a pământului întomnat un plânset cosmic. Nevrozele bacoviene, `aud materia plângând”, pun stăpânire pe noi şi dacă nu cădem iremediabil în disperare, în deznădejde, e deoarece ştim că nu-i decât o terminare de capitol, după care iar se va deschide cercul ce ne va cuprinde. Asta ne dă puterea să învingem tristeţile şi să privim, nu cu resemnare, ci cu seninătate, curgerea anotimpurilor. Cei mai apropiaţi de natură, de cosmos, trăitori mai cu seamă în lumea satului, au o percepţie similară în ceea ce priveşte viaţa şi moartea omului. Socotesc că tot ce se petrece cu făptura omenească este în firea lucrurilor. Rânduială dumnezeiască. Asemenea oameni văd în moarte o treaptă a existenţei, poate cea mai grea ce trebuie depăşită.

Toamna, înainte de cernire, este zbucnire de frumuseţe în pârg. Toate câte ne înconjoară se împodobesc în aurăriile cele mari ale lumii. Câmpurile, pădurile îşi aşază hlamidă împărătească. Aerul capătă corp şi moliciune de ulei de măslin, sunând a cântec sublim. O pace se aşterne peste oameni şi lucruri, o tihnă domneşte pe dealuri, în văi, pe culmile muntoase, în bălţi. Un timp al visării, al plenitudinii, înfloreşte, înmiresmând universul. Ţi-e dat să te bucuri. Te stăpâneşte, vrei, nu vrei, o stare de bine.

Pare o ademenire amăgitoare, dar te împărtăşeşti de fapt dintr-o licoare divină, parcă anume plăsmuită, atât de îmbietoare, că, odată cu pierderea ei, o să-ţi pară rău, rău de tot. Zilele cele pline de minunăţii ale toamnei, mai multe, mai puţine într-un an sau altul, poartă atâta vrajă că, înfruptându-te din aceasta, poţi să trăieşti apoi goliciunea dezolantă a târziului tomnatecului, când frunzele cad, se lasă zăbranicul ceţurilor şi şfichiuieşte amarnic ploaia ce intră în oase. Toamna e bucurie înaltă şi tristeţe organică. Anotimpul de­săvârşirii creatoare şi dezagregării materiei. Un timp al luptei dintre viaţă şi moarte. Va învinge cea din urmă.Va fi însă o victorie vremelnică. După frigurile iernii veni-va primăvara cu zvâcnirile de sânge vegetal şi se va ţese din nou în războiul timpului, ce e nesfârşit, pânza altui ciclu de viaţă. Din păcate, aceste bătăi de pendul par a nu mai măsura la fel timpul. Anotimpurile, între care şi toamna, desigur, sunt tulburate din rosturile lor, ies din ţâţâni, se smintesc de sminteala omului, cel care, prin lucrarea lui demonică, vrea să-L concureze pe Dumnezeu şi strică echilibrele planetare şi cosmice. Să ne bucurăm, aşadar, cât mai putem, de splendorile toamnei, să lăcrimăm când se stinge vegetalul şi să ne rugăm să-i dea omului mintea cea de pe urmă şi să n-avem parte de prohodul autumnal, de vremurile existenţei a doar două anotimpuri pe pământ. Toamna a intrat cu a sa caleaşcă de poveste pe şleahurile ţării. Să-i dăm bineţe şi s-o dorim veşnică.