Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Biserica creştină, locul unde oamenii se nasc după Duh

Biserica creştină, locul unde oamenii se nasc după Duh

Data: 28 Feb, 2010

Viaţa spirituală e viaţă după modelul divin. Fără atingerea sfinţitoare a Duhului Sfânt nu se poate concepe o spiritualitate. Ea este condiţionată de renaşterea „din apă şi din Duh“, prin care se trezeşte şi se călăuzeşte, spre adevăratul lui destin, dorul de Dumnezeu îngropat în sufletul omenesc. Numai omul renăscut în har poate deveni om duhovnicesc sau om spiritual. Expresia aceasta celebră vine de la Sfântul Apostol Pavel, omul care nu s-a născut a doua oară prin har este „om pământesc“. El nu îi place lui Dumnezeu. „Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte cu adevărat în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui“ (Romani 8,9). În viaţa creştină joacă un mare rol deosebirea oamenilor în pământeşti şi duhovniceşti sau, cu alţi termeni, între psihici şi pnevmatici. Psihic este omul al cărui spirit e îndreptat către lucrurile create. Pnevmatic este dimpotrivă omul renăscut în har, omul care trăieşte după modul divin. Unul este „omul din afară“, care trăieşte după simţuri, celălalt este „omul dinăuntru“ care trăieşte după duh şi după Duh. Ideea renaşterii în Duh însufleţeşte într-o măsură imensă vechea cugetare a ortodoxiei. Rolul mistic al devenirii omului psihic în pnevmatic îi revine Bisericii. Dacă Hristos este mirele, Biserica este mireasa Lui, binecuvântată cu germenii harului. De ce spunem noi şi astăzi că Biserica este mama noastră, e maica Biserică? Fiindcă ortodoxia clasică o numeşte născătoarea creştinilor. Biblicul verset: „Creşteţi şi vă înmulţiţi“, dacă a avut cumva un sens literal biologic, în tălmăcirea mistică el are un sens pnevmatologic. Biserica e concepută ca suferind mereu de binecuvântatele dureri ale facerii. Şi ea va suferi astfel până când lumea întreagă se va naşte din apă şi din Duh şi va deveni creştină. Metodiu de Olimp tălmăceşte în modul următor rolul mistic al Bisericii: „Ea suferă de durerile facerii până când toate neamurile vor fi intrat în ea: Precum concepe femeia şi aduce pe lume în cursul timpului un om deplin; astfel se poate zice: Biserica primeşte continuu în sânul ei pe cei ce aleargă către Cuvântul, îi modelează după asemănarea şi forma lui Hristos, şi face din ei, în cursul timpului, cetăţenii ai fericitei veşnicii“. (Banchetul 8,6).

Fără îndoială, rolul acesta de născătoare penvmatică, atribuit Bisericii prin asemănarea cu Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu cea plină de dar, n-a încetat nici azi şi nu va înceta până la sfârşitul lumii. Dar noi, care am pierdut prin învârtoşarea inimii simţul acela dumnezeiesc de înţelegere, despre care vorbeşte Origen, spunem în limbajul curent prea puţin când vorbim de „Biserica misionară şi misionarismul ei“.

(Nichifor Crainic, Sfinţenia-împlinirea umanului)