Biserica în faţa pluralismului religios

Trăim astăzi într-o societate pluralistă, iar acest pluralism se resimte pe mai multe planuri: politic, economic, etnic, cultural, lingvistic şi religios. În cel din urmă domeniu amintit, până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, cel puţin în Europa, a existat un anume „monopol“ al Bisericii creştine. În condiţiile procesului de modernizare, mediul religios, ca şi celelalte, a trebuit să suporte şi el, la rândul său, după ceea ce s-a numit „îmbolnăvirea cosmologică“ (Copernic/Kepler), cea „biologică“ (Darwin), cea „narcisistă“ prin psihanaliza lui Freud, în fine amprenta celei pluraliste, impusă necondiţionat de modernitate (cf. S. Freud, Die Widerstände gegen die Psychoanalyse, în: GW XIV, Frankfurt a. M., p. 109).

Desigur, într-un atare nou context, Biserica poate apela, spun anumiţi analişti, la diferite strategii. Forma cea mai elementară ar fi ignorarea problemei sau minimalizarea ei printr-o percepţie selectivă. Sociologul P. L. Berger analizează alte două strategii, pe care le consideră inadecvate provocării pluralismului modern, şi anume adaptarea Bisericii la pluralismul religios şi respingerea acestuia (P. L. Berger, Wenn die Welt Wankt. Pluralismus ist eine Chance für Christen, în LM 32, 1993, p. 13). Autorul îşi argumentează punctul de vedere pornind, în cazul primei variante, de la ideea că, pe termen lung, adaptarea Bisericii va conduce la pierderea propriei identităţi, în sensul că pluralismul, aflat într-o permanentă schimbare, va obliga Biserica să se adapteze şi să se readapteze continuu.

„Nu minoritatea, ci mentalitatea defineşte secta în sens teologic“

În ceea ce priveşte a doua strategie, Berger consideră că va obliga Biserica să se autoizoleze, să se ghetoizeze, renunţând la demersul său universal, devenind un sistem omogen închis, cu pretenţia de a poseda adevărul absolut. Este exact ceea ce sugerează şi teologul J. B. Metz când afirmă că în Biserică ar exista pericolul, chiar dacă nu la o scară largă, a promovării unei „mentalităţi de autoizolare sectară“ (J. B. Metz, Glaube in Geschichte und Gesellschaft, Mainz, 1992, p. 101; cf. p. 102: „Nu minoritatea, ci mentalitatea defineşte secta în sens teologic“). Aceeaşi problemă e adusă în discuţie şi de sociologul G. Schmied, care afirmă că uneori are sentimentul că, din păcate, ar avea loc o deplasare a accentului dinspre „tipul ideal al Bisericii spre tipul ideal al sectei“ (cf. G. Schmied, Kirche oder Sekte?, München, 1988, p. 14 sq.; K. Lehmann, Eine Lebensfrage für die Kirche, în: Herkorr 49, 1995, p. 31). Această „inapetenţă“ sau „incomoditate“ faţă de modernitate şi pluralizare ar putea conduce, din nefericire, spre o eventuală „opţiune fundamentalistă“ (cf. T. Meyer, Fundamentalismus, Hamburg, 1989, p. 44), o opţiune care se înscrie pe linia unei aşa-numite „dezmodernizări“ (cf. M. A. Marty, Fundamentalism as a Social Phenomenon, în: Bulletin. The American Academy of Arts and Sciences, vol. XLII, nov. 1988, nr. 2, p. 24 sq.; K. Kienzler, Der religiöse Fundamentalismus. Christentum, Judentum, Islam, München, 2002; M. E. Marty / R. S. Appleby, Herausforderung Fundamentalismus, Frankfurt a. M., 1996; St. H. Pfürtner, Fundamentalismus. Die Flucht ins Radikale, Freiburg i. Br., 1991).

În consecinţă, atât respingerea pluralismului, cât şi o adaptare radicală a Bisericii la acesta reprezintă soluţii pe care Biserica nu poate conta pe termen lung. Acelaşi Peter L. Berger susţinea, încă din anul 1963, că, în condiţiile unui mediu concurenţial, pe toate planurile, Biserica trebuie să accepte o a treia soluţie, şi anume aceea de a se conforma acestor norme ale economiei de piaţă (P. L. Berger, Ein Marktmodell zur Analyse ökumenischer Prozesse, în: IJRS, 1965, p. 248 sq.). Într-o comunicare făcută în faţa Sinodului Bisericii Evanghelice din Germania, din 1993, el a reluat această idee, susţinând că pluralismul religios, dincolo de toate, oferă o şansă în plus în perspectiva aprofundării credinţei, întrucât o eliberează de anumite „false certitudini“ (idem, Pluralistische Angebote: Kirche auf dem Markt, în: Deutsches Allgemeines Sonntagsblatt, nr. 46, 12.11.1993; cf. H. Timm, Ferner Himmel und nahe Hölle, în: LM 32, 1993, pp. 25-27).

Soluţiile privind atitudinea Bisericii în faţa pluralismului religios din lumea contemporană sunt discutate şi discutabile

Cea mai mare provocare, în contextul pluralismului de azi, se circumscrie practic în ecuaţia păstrării şi trăirii propriei credinţe şi propriilor convingeri religioase, pe de o parte, iar pe de altă parte, a respectării credinţei şi libertăţii celorlalţi. Prin urmare, cum poate fi făcută vie şi prezentă credinţa creştină într-o lume provocată tot mai evident de alte multe alternative?

Societatea postmodernă în care trăim presupune, între altele, o pluralizare şi relativizare excesivă inclusiv în plan religios. În acest sens, W. Welsch vorbeşte despre ceea ce el numeşte „casa cu multe locuinţe“, înţelegând prin aceasta diferitele forme de viaţă şi orientări fundamentale, care coexistă în interiorul aceleiaşi societăţi (vezi W. Welsch, Haus mit vielen Wohnungen, în EK 27, 1994, p. 476). De asemenea, el face distincţie între „pluralismul superficial“ şi „pluralitatea profundă“ care, în viziune sa, nu este una plăcută şi comodă (ibidem).

În domeniul strict al dialogului între religii, soluţia propusă pentru ieşirea din impas a fost o teologie pluralistă a religiilor. Teologul american P. Knitter, care face o distincţie clară între modelele exclusiv, inclusiv şi pluralist de teologie a religiilor (vezi P. Knitter, Ein Gott - viele Religionen, München, 1988, p. 57 sq.), pledează pentru o recunoaştere a diversităţii religiilor, ca şi pentru o absolutizare a lui Dumnezeu doar în relaţia personală cu Acesta (ibidem, p. 123). Este vorba, de fapt, de aceeaşi viziune pe care o împărtăşeşte şi W. Welsch, un postmodernist convins: „În ce priveşte lucrurile strict private, putem fi absolutişti, pe când în cele publice, trebuie să fim relativişti“ (W. Welsch, Haus mit vielen Wohnungen, loc. cit., p. 479), lăsând astfel să se exprime deopotrivă atât autonomia propriei credinţe, cât şi acceptul pluralismului religios (idem, Orientierung inmitten von Pluralität, în EpdD 35, 1994, pp. 3-15).

După cum limpede se poate observa, soluţiile privind atitudinea Bisericii în faţa pluralismului religios din lumea contemporană sunt mult discutate şi discutabile. Un răspuns realist vizavi de această temă pe mai departe actuală pare, însă, că-l oferă un filosof creştin al religiilor de la Tokyo, Seiichi Yagi, care afirmă că, în cadrul unui dialog interreligios, partenerii de dialog trebuie să se accepte, să se ia în serios, să fie deschişi, aşa încât fiecare să poată găsi răspunsuri la întrebările celuilalt (vezi Tübinger Dialoggespräch: Die Pluralität der Religionen und der religiöse Pluralismus, în: Der Dialog der Religionen 1, 1991, p. 148).