Biserica şi adopţia

O femeie din Deva vrea să renunţe la copilul pe care l-a adoptat acum 10 ani. Motivul: a descoperit între timp că fetiţa înfiată suferă de o boală gravă, de autism. Legislaţia românească privind adopţia nu-i permite renunţarea la copil. Iată cum drama unei familii a devenit subiect de presă, implicând discuţii asupra moralităţii unei astfel de intenţii. Nu putem emite judecăţi de valoare asupra acestui caz. Adopţia este un gest nobil, specific persoanelor cu sufletul larg. Fireşte, oricine îşi doreşte copii cuminţi şi sănătoşi, dar atunci când, pe parcursul vieţii, descoperi anumite neputinţe sau lipsuri la copilul adoptat, nu-l abandonezi, nu renunţi la el ca la un aparat electrocasnic uzat sau stricat. Legislaţia este de partea copilului; chiar o rezoluţie CEDO stipulează că în cazul adopţiilor nu se caută copil pentru o familie ci familie pentru copil. Cu toate acestea, dacă el nu mai simte iubirea părintească, niciun articol de lege nu-l ajută. Aici intervine Biserica care încurajează şi binecuvântează adopţia. Mai mult decât atât, există o rânduială liturgică specială dedicată înfierii de copii.

În această slujbă, din păcate necunoscută multor familii care vor să înfieze, găsim şi coordonatele teologice care privesc cazul prezentat mai sus.

Rugăciunea care se citeşte de către preot în aceste împrejurări priveşte înfierea ca pe un act ce depăşeşte limitele naturalului: "Pe cei pe care firea i-a născut depărtaţi unul de altul după trup, pe aceştia, Însuţi Dumnezeule, îi uneşte în tată şi fiu prin Sfântul Tău Duh". Slujba, care se desfăşoară în biserică, se încheie prin îngenuncherea celui înfiat înaintea celui care-l adoptă. Noul părinte îl ridică şi îi zice: "De astăzi fiul meu eşti tu, eu astăzi te-am născut". Şi, imediat, îl îmbrăţişează. Puţine recomandări liturgice consemnează gestul îmbrăţişării, unul cu profunde valenţe emoţionale. Îmbrăţişarea în textele biblice exprimă regăsirea. Astfel, copilul adoptat a fost căutat şi găsit, iar el, la rândul său, a căutat şi a găsit. În Biserică căutarea şi regăsirea sunt binecuvântate. După acel "de astăzi eşti fiul meu", starea copilului şi starea noului părinte se schimbă.

Dacă adopţia porneşte de la aceste coordonate şi cel (sau cea) adoptat (ă) se află permanent în "braţele" noilor părinţi, familia nou formată primeşte tărie din puterea credinţei. Nu se mai pune problema despărţirii, a renunţării prin însuşirea motivaţiei nu este fiul meu, nu este fiica mea. Copiii adoptaţi nu vor mai fi trataţi ca animalele de companie, animatori contra monotoniei cotidiene.

Chiar dacă firea i-a născut depărtaţi de părinţii adoptivi, prin Duhul Sfânt "se biruieşte rânduiala firii", iar ceea ce Dumnezeu a unit nimeni şi nimic nu mai poate despărţi.

Am făcut apel la această rugăciune din Molitfelnicul Bisericii, pentru că este puţin cunoscută, iar părinţii care încep procesul adopţiei ar trebui să se inspire din gesturile de acolo.

Am folosit cuvântul "părinţi" pentru că soţul şi soţia care adoptă, la fel cu cei care nasc un copil, sunt chemaţi spre această misiune de viaţă, o misiune care nu se încheie nici măcar prin moarte. Niciodată cei care au devenit părinţi nu vor fi separaţi de copiii lor. Cu atât mai puţin înaintea lui Dumnezeu.

Totuşi, părinţi nu sunt cei care îşi propun într-o anumită circumstanţă a vieţii să aibă un copil. Părinţi sunt aceia care îşi însuşesc misiunea creşterii unui copil iar viaţa copilului o unesc de viaţa lor.

Drama familiei care adoptă un copil bolnav de autism este aceeaşi cu drama oricărei familii în care se naşte un copil bolnav de autism. Acel băieţel nu va reuşi să dezvolte o relaţie obişnuită cu părinţii săi, acea fetiţă probabil că nu le va spune la plecarea la şcoală: Sărut mana, mamă! Sărut mâna, tată! Dar, chiar dacă privirea sa va fi poate mereu îndreptată în jos şi legătura sa cu lumea va fi poate superficială după standardele noastre, după exigenţele lui Dumnezeu, acel copil este trup şi suflet, ca şi noi. A-l abandona ar însemna să ignorăm îndemnul inimii sale, îndemn pe care şi Biserica îl adresează, îndemn pe care părinţii săi ar trebui să şi-l rostească unul altuia: Curaj, mamă! Curaj, tată!