Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, anticipând învierea noastră, face legătura între imanent şi transcendent, între cele de aici şi cele de dincolo, între locul în care suntem şi cel în care suntem
Biserica şi arta
Arta nu s-a născut în rai. Arta, expresia cea mai autentică şi mai specifică a sufletului omenesc, nici nu s-ar fi putut naşte în Rai. Căci Raiul, aşa cum ni-l imaginăm după puţinele indicaţii biblice, implică o stare de perfecţiune, în care totul e dat într-o armonie deplină, omul cu natura şi, prin om, făptura toată cu Dumnezeu. În această stare de frumuseţe paradisiacă şi de suverană armonie, arta n-ar fi fost necesară. Ea n-ar fi putut să aibă nici loc, nici rost, fiindcă n-ar fi răspuns nici unei nevoi şi n-ar fi umplut nici un gol. Tot astfel, nici Biserica, în felul cum fiinţează astăzi şi cum îi înţelegem rostul în lume, nu s-a născut în Rai. Căci Raiul înseamnă el însuşi un templu larg cât universul, în care omul participă direct şi nemijlocit la desăvârşirea şi la strălucirea dumnezeiască.
Biserica s-a întemeiat pe pământ din cauza păcatului. Păcatul e distanţa neasemănării omului cu Dumnezeu, e golul imens deschis de om între pământ şi cer. Biserica a venit să umple acest gol şi să suprime această distanţă. Solia ei este să recreeze lumea în mod spiritual. ş…ţ Şi dacă Biserica s-a întemeiat în afara Raiului sau în locul lui, pentru a umple deficienţa pricinuită de păcat, şi dacă arta s-a născut în Biserică, de bună seamă tot într-o lipsă a vieţii pământeşti trebuie să-i căutăm îndreptăţirea. Ea nu s-a putut naşte în Rai, fiindcă prezenţa perfecţiunii şi a frumuseţii primordiale o făcea inutilă. Biserica umple în lume un gol spiritual; arta, un gol estetic. (Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului)