Arta nu s-a născut în rai. Arta, expresia cea mai autentică şi mai specifică a sufletului omenesc, nici nu s-ar fi putut naşte în Rai. Căci Raiul, aşa cum ni-l imaginăm după puţinele indicaţii biblice, implică o stare de perfecţiune, în care totul e dat într-o armonie deplină, omul cu natura şi, prin om, făptura toată cu Dumnezeu. În această stare de frumuseţe paradisiacă şi de suverană armonie, arta n-ar fi fost necesară. Ea n-ar fi putut să aibă nici loc, nici rost, fiindcă n-ar fi răspuns nici unei nevoi şi n-ar fi umplut nici un gol. Tot astfel, nici Biserica, în felul cum fiinţează astăzi şi cum îi înţelegem rostul în lume, nu s-a născut în Rai. Căci Raiul înseamnă el însuşi un templu larg cât universul, în care omul participă direct şi nemijlocit la desăvârşirea şi la strălucirea dumnezeiască.
Biserica s-a întemeiat pe pământ din cauza păcatului. Păcatul e distanţa neasemănării omului cu Dumnezeu, e golul imens deschis de om între pământ şi cer. Biserica a venit să umple acest gol şi să suprime această distanţă. Solia ei este să recreeze lumea în mod spiritual. ş…ţ Şi dacă Biserica s-a întemeiat în afara Raiului sau în locul lui, pentru a umple deficienţa pricinuită de păcat, şi dacă arta s-a născut în Biserică, de bună seamă tot într-o lipsă a vieţii pământeşti trebuie să-i căutăm îndreptăţirea. Ea nu s-a putut naşte în Rai, fiindcă prezenţa perfecţiunii şi a frumuseţii primordiale o făcea inutilă. Biserica umple în lume un gol spiritual; arta, un gol estetic.
(Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului)
.jpg)
