Biserica şi Europa „postcreştină“

În mod evident, începând cu ultimele decenii ale secolului trecut, creştinismul apusean, în special, trece printr-o perioadă de criză. Numărul credincioşilor practicanţi a scăzut simţitor, tot mai puţină lume se identifică cu valorile creştine. Sunt tot mai mulţi cei care contestă legile ce încearcă să protejeze principiile şi valorile creştine, cum ar fi legile împotriva avortului sau homosexualităţii, sau cele care interziceau sau restricţionau divorţul, în special în unele ţări catolice, cum ar fi Italia şi Irlanda.

Desigur, cauzele care au condus la această situaţie sunt multiple. Cert este că una dintre cele mai importante este creşterea interesului pentru alte religii, care se datorează, între altele, imigraţiei în Europa; de pildă, foarte mulţi musulmani s-au stabilit în Europa, aşa încât la ora actuală în Franţa există mai mulţi musulmani practicanţi decât catolici practicanţi. În 1968, formaţia The Beatles, atât de populară în întreaga lume, a întreprins faimoasa călătorie în India pentru a-şi căuta „iluminarea“ la poalele lui Maharishi Mahesh Yogi, deschizând calea apetitului pentru religiile orientale în rândul multor tineri. Pe de altă parte, s-a inoculat tot mai mult ideea substituirii „religiei“ prin „spiritualitate“, a instituţiei religioase prin experienţa individuală. Aşa au apărut, între 1950-1960, mişcarea New Age şi neopăgânismul. De altfel, oferta neopăgână, precum vrăjitoria şi Wicca, s-a dorit o alternativă la „religia“ propusă de Bisericile tradiţionale.

Europa a resimţit din plin avalanşa secularismului, ateismului şi agnosticismului modern

Dincolo de proliferarea noilor religii şi „spiritualităţi“ în spaţiul istoric al marilor Biserici tradiţionale, în perioada anilor 1960-1970, Europa a resimţit din plin avalanşa secularismului, ateismului şi agnosticismului modern. Callum Brown, în lucrarea sa Moartea Marii Britanii creştine (2001), surprinde foarte bine acest aspect, afirmând că a fost nevoie de câteva secole pentru a converti Marea Britanie la creştinism, dar va fi nevoie de mai puţin de 40 de ani pentru a-l uita. Mulţi tineri de prin anii â60-â70 apreciau că religia creştină ar fi una „opresivă“. Daniel Cohn-Bendit, unul dintre liderii studenţilor din Paris care au ieşit pe străzi în 1968, a cerut distrugerea religiei creştine şi valorilor morale impuse de aceasta.

Efectul atitudinii acestei generaţii faţă de creştinism se va resimţi, din păcate, pe termen lung, fiindcă toţi aceşti tineri au devenit, la rândul lor, părinţi, inoculând copiilor lor aceeaşi atitudine faţă de valorile creştine. În 1966, în Franţa, aproximativ 23% din populaţie pretindea că participă regulat la Liturghia de duminică; în 1990, doar 12% o mai făceau.

Declinul creştinismului european apare cel mai evident în ţările scandinave, acolo unde luteranismul joacă încă un rol important, în pofida faptului că numărul credincioşilor practicanţi este foarte redus. Finlanda are, prin Biserica Evanghelică Luterană, încă o Biserică de stat. În Suedia, după război, poziţia luteranismului a fost subminată prin accentuarea pluralismului şi a secularismului. De altfel, deşi este socotită Biserică naţională, Biserica Luterană a Suediei a fost separată de stat începând cu anul 2000. În Danemarca, Biserica şi Statul sunt oficial separate, deşi păstrează legături strânse. Biserica Evanghelică Luterană este susţinută de stat prin impozitul impus special pentru Biserică, ca şi în Germania. În fine, Biserica Norvegiei este o Biserică de stat, capul acesteia fiind regele, la fel ca în Biserica Anglicană. Într-o oarecare măsură, aceasta este împărţită între liberali şi tradiţionalişti, perioada de după război cunoscând unele tensiuni între Stat şi Biserică, cu privire la cât de liberal ar trebui să fie Statul.

Europa - un mare spaţiu prielnic pentru misiune

Într-o Europă configurată tot mai mult ca fiind „postcreştină“, din păcate, au fost chiar teologi care au pactizat, într-un fel sau altul, direct sau indirect, cu partizanii secularizării. Rudolf Bultmann (1884-1976), de pildă, un teolog foarte cunoscut în domeniul studiilor biblice, susţine că Noul Testament ar oferi foarte multe aspecte de filosofie existenţială care se plasează undeva în spatele unui limbaj mitic. În consecinţă, misiunea teologiei n-ar fi alta decât descoperirea mesajului de bază şi „descotorosirea de miturile depăşite“. La rândul său, episcopul anglican John Robinson (1919-1983) publica, în anul 1963, o carte intitulată Onest faţă de Dumnezeu, în mare parte fiind vorba de un studiu al ideilor împărtăşite de teologii germani R. Bultmann, P. Tillich şi D. Bonhoeffer. În genere, lucrarea sa a fost una temperată, dar avea să devină un adevărat „fenomen“ creştin în perioada anilor 1960-1970. În fapt, a fost percepută ca o carte scrisă de un episcop anglican care neagă cele mai importante elemente ale credinţei creştine. A fost vândută în tiraje de sute de mii de exemplare.

Trecând într-un alt plan, este evident că, în aceeaşi a doua jumătate a ultimului secol al mileniului trecut, multe Biserici au fost tot mai mult atrase de politică. Cunoscutul teolog de la Harvard, Harvey Cox, afirma, de altfel, că politica s-a substituit metafizicii în limbajul Bisericii în anul 1965. În general, Biserica Romano-Catolică s-a pliat pe curentul politicii conservatoare. În Spania, de pildă, revenirea la democraţie şi alegerea unui guvern socialist în 1982 au fost întâmpinate cu bucurie de Biserica Catolică, dar anticlericalismul promovat de guvern a condus după aceea la răcirea relaţiilor. Biserica a pledat tot mai mult împotriva secularizării şi împotriva unor legi liberale anticreştine, cum ar fi cea privind legalizarea avortului, introducerea educaţiei sexuale în şcoli etc. Spania rămâne pe mai departe una dintre cele mai ferme ţări catolice din Europa, alături de Italia, dar şi aici, ca şi în alte părţi, influenţa Bisericii asupra vieţii publice şi politice s-a diminuat. Atunci când a propus şi organizat referendumul asupra avortului (1981), a pierdut, pentru ca, în anul 1984, să se producă oficial separarea Bisericii de Stat.

Tot mai mulţi analişti ai fenomenului religios sunt de părere că este dificil de anticipat cum va arăta viitorul Bisericii în Europa pe termen lung. Cei mai mulţi cred că accentul ar trebui pus astăzi pe o nouă misiune creştină în Europa, pe „noua (sau a doua) evanghelizare“ a celor care încep să cunoască tot mai puţine lucruri despre propria religie, despre creştinism. Societatea secularizată într-o mare parte a Europei de astăzi a creat, în fapt, un mare spaţiu prielnic pentru misiune, unul în care creştinismul a înflorit cândva, dar care în prezent este, dacă nu uitat, cel puţin ignorat.