Biserica şi oamenii cetăţii

Sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt este momentul intrării Bisericii în istorie. Fără a fi o instituţie seculară, Biserica provoacă cea mai profundă reformă istorică. Schimbarea începe din interior, iar Hristos Domnul îşi alege ca ucenici oameni simpli, nu dintre autorităţile vremii sau dintre persoanele influente. Dumnezeu a dorit să arate că Biserica este a tuturor şi că nu poate fi confiscată de o anumită categorie socio-culturală. Odată cu intrarea Bisericii în devenirea istorică a lumii, şi oamenii cetăţii intră în Biserică. Atitudinile sunt diferite. Trădează curiozitate şi spirit critic sau descoperă dorinţa sinceră de schimbare şi mântuire.

Este greşit şi nepermis să descriu multitudinile de forme ale dialogului sufletesc cu Biserica. Fiecare om este unic, iar această distincţie este conturată cel mai bine de termenii credinţei. Ortodoxia nu a creionat un portret-robot al credinciosului, un tipar infailibil sau o reţetă de succes. Când este solicitată să indice modelul, trimiterea este mereu către Hristos Domnul. Dar modul urmării lui Hristos este unul personal.

Totuşi, voi sintetiza o atitudine publică, care acoperă demersul sufletesc. Este vorba de modul în care mijloacele de comunicare în masă se raportează la Biserică. Critica face parte din armele care ne ajută să aplicăm discernământul. Atunci când critica devine scop şi temă permanentă, cădem într-o extremitate periculoasă. Arma discernământului distruge discernământul. Presa de astăzi critică foarte mult.

Biserica a intrat şi ea în obiectivul jurnaliştilor. Considerată un "subiect cuminte", care implicit "nu se vinde", mărturia credinţei nu a generat spaţii largi în mediul jurnalistic. Marile sărbători, cum sunt Naşterea şi Învierea Domnului, provoacă presa să fie altfel timp de o zi sau două. Este un examen în care redactorii sau reporterii se simt stingheri.

Subiectele pe care presa le extrage cu mult interes sau le proiectează în viaţa eclesială se pot încadra în două categorii: "De ce Biserica ia atitudine?" şi "De ce Biserica nu spune nimic?". Cu alte cuvinte, când Biserica se pronunţă asupra unei teme sociale care implică şi viaţa creştinului (avort, prostituţie, homosexualitate, eutanasie, criză morală şi socială), o parte a presei trimite Ortodoxia către alte perioade istorice. Nu mai contează câţi ortodocşi sunt în ţară sau care este încrederea oamenilor în Biserică. Editorialişti şi analişti trimit Biserica să se ocupe de altceva, fără a preciza de ce anume. Este tipul jurnalistului dictator şi iritat de tematica pe care nu o stăpâneşte. Consideră că suficienta lui părere nu necesită nici un demers analitic. A doua categorie de articole critice apare când agenda socială nu are o ofertă tentantă. Atunci jurnaliştii, pornind de la subiecte vechi şi demult lămurite, condamnă Biserica Ortodoxă că nu se implică în slujirea socială, că ridică lăcaşuri de cult etc. Printr-o simplă căutare în mediul online, la îndemâna oricui, poţi afla atât date despre instituţiile filantropice ale Bisericii, cât şi raţiunile ridicării unei biserici. Eroarea se produce atunci când cel care doreşte să informeze nu se informează la rândul său.

Nu vreau să cad într-o altă greşeală a presei contemporane, anume generalizarea. Trebuie să admitem că există jurnalişti oneşti, din păcate voci timide şi, pentru mulţi, neinteresante. Dar aici este toată puterea obiectivităţii şi bunei intenţii. Până la urmă, biruinţa este a ei, chiar dacă timpul pare să nu aibă răbdare cu aceia care îndrăznesc încă să-şi facă lucrarea temeinic. Dumnezeu face apostoli din pescari, oameni timizi şi neinteresanţi pentru vremea lor, dar îndrăzneţi şi modele pentru întreaga istorie.