Biserica strămoșească, luptătoare pentru independența țării

Anul 2018, al Centenarului Marii Uniri, întruchipează momente cu reverberații înălțătoare pentru neamul românesc, deoarece ne prilejuiește nu doar aniversarea evenimentului în sine, ci și rememorarea celor mai de seamă fapte istorice, precum și cinstirea jertfelor înaintașilor care, de-a lungul zbuciumatei existențe a nației noastre, și-au unit eforturile în jurul aceluiași țel sfânt: unirea și unitatea tuturor românilor. Un astfel de prilej de reflecție, comemorare și cinstire îl reprezintă ziua de 9 mai, când, în anul 1887, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe român, a citit în fața Adunării Depu­taților Declarația de Indepen­dență a României față de Imperiul Otoman, eveniment de căpătâi pe calea făuririi și consolidării României moderne. Prin actul istoric de la 9 mai 1877 țara noastră şi-a declarat independenţa faţă de cele două mari puteri (puterea suzerană, Imperiul Otoman, iar puterea protectoare, Imperiul Ţarist), devenind un stat independent. Erau clipe emoționante, fericite, dar la scurt timp ele au fost „plătite” cu preț de sânge: în războiul ruso-turc din anii 1876-1878, România a participat, alături de trupele rusești, cu aproximativ 66.000 de soldaţi; dintre ei, peste 10.000 au căzut la datorie în bătăliile date în nordul Bulgariei, la Griviţa, Plevna, Smârdan, Vidin ori în alte localităţi. Prin jertfa lor, dar și a altor mii de victime colaterale, România se vedea eliberată de sub jugul atâtor veacuri, de sub povara tributului plătit turcilor pentru cruțarea vieților a mii și mii de români, care, altfel, ar fi murit în nesfârșite atrocități. Moartea în război, spunea Sfântul Paisie Aghioritul, ispășește mulţime de păcate, fiindcă cei care mor se jertfesc spre a-i apăra pe ceilalți. Cei care-şi dau viaţa pentru a-i proteja pe semenii lor Îl urmează pe Hristos. De aceea, putem spune fără a greși că eroii români care au scris cu propriul sânge pe răbojul istoriei pagina despre Independența României au înfruntat moartea din dragoste faţă de aproapele lor, dar și ca să-și vadă neamul izbăvit de urgisire după atâta amar de vreme.

În toată această luptă de afirmare a demnității și libertății românești, Biserica noastră strămoșească nu putea sta deo­parte, fiindu-i alături poporului în toate suferințele, dar și în eforturile de a-și consolida conştiinţa naţională, precum și în neșo­văitoarea râvnire spre unitate şi independenţă. Manifestând solidaritate cu soldații plecați pe front, ierarhii au făcut apel ca în numeroase parohii și mănăstiri să se strângă ajutoare în sprijinul bravilor oșteni, dar și al celor lăsaţi la vatră, răniți, orfani sau văduve de război. După ce au tăcut armele, lacrimile și suferința au continuat să brăzdeze fețele a mii de români, rămași invalizi sau orfani. Mulți dintre ei și-au găsit alinarea tot în Biserică: numai ea le-a mângâiat suferințele ori singurătatea.

Pe parcursul războiului din 1877-1878, numeroşi clerici voluntari, preoți de mir, ba chiar monahi, s-au pus în slujba armatei, însoțindu-i pe ostași pe câmpurile de luptă, întărindu-i duhovnicește pe cei care, înfruntând moartea, s-au aşezat la talpa țării, asigurându-i trăinicie. Citim ori aflăm ce înseamnă războiul, dar cu greu ne putem ima­gina cum e să trăiești prin tranșee cu spaima morții iminente pândind din toate părțile sau să te strecori prin ploile de schije și gloanțe ori să înfuleci un codru de pâine uscat, înghițit cu năduf și lacrimi, printre împușcături înăbușite sau în șuierul ascuțit al ghiulelelor. Așa au rezistat frații noștri în Războiul de Independență, câştigându-ne libertatea şi posibilitatea de a ne bucura de tot ce-i sfânt și românesc. Alături le-au stat ostașii lui Hristos, preoții temerari ai Bisericii Ortodoxe, unii dintre ei căzând alături de bravii soldați.

Am trăit o mare bucurie să regăsesc în însemnările istorice faptul că printre clericii monahi însoțitori ai trupelor românești pe câmpul de bătălie în Războiul de Independență se aflau și câțiva din Neamț, printre care Narcis Crețulescu și Chiriac ­Nicolau. Cel dintâi nu este nimeni altcineva decât cunoscutul vlădică și istoric Narcis Crețulescu. Din păcate, viaţa şi lucrarea în Biserica lui Hristos ale părintelui Chiriac Nicolau rămân mai puțin cunoscute. Era un călugăr patriot şi un mare misionar, care a cerut să plece în război pentru a-i sluji pe luptătorii români. Pe front, arhimandritul Chiriac a fost confesor al brigăzii de ostaşi din Garnizoana Galaţi. După încetarea ostilităţilor, a primit o nouă ascultare: revizor al bisericilor din Dobrogea. În noua sa misiune, părintele Chiriac a trudit pentru introducerea în cultul divin a limbii române în locul celei slavone, reorganizând învăţământul laic din străvechiul petic de pământ românesc. Ca răsplată a tuturor strădaniilor sale, regele Carol I l-a decorat cu Ordinul „Steaua României” în grad de Cavaler, el devenind astfel primul călugăr nemţean – cred că şi unicul de până acum – care s-a învrednicit de această mare distincţie. Alături de aceștia, alți numeroși călugări și călugărițe s-au oferit voluntari în calitate de infirmieri sau brancardieri, ajutând pe răniții care erau aduși în spitale ori centre de oblăduire a rănilor.

Impresionanta mobilizare a ierarhilor, preoților și călugărilor pentru ajutorarea Armatei române nu doar în Războiul de Independență, dar și în cele două conflagrații mondiale din secolul XX învederează solidaritatea și adeziunea deplină a Bisericii noastre strămoșești la năzuința de libertate, unitate și demnitate a poporului român.