Bisericile Bucureştilor

Bucureşti: în agitaţia sa de metropolă europeană în care persistă amintirea „micului Paris“ într-o atmosferă de „Bizanţ după Bizanţ“, febra modernizărilor de ieri şi de azi nu a reuşit să înlăture pecetea lăcaşurilor creştine de odinioară. Capitala României păstrează în articulaţiile sale urbanistice structura sfintelor lăcaşuri, ridicate în epoci diferite, de către voievozi şi ctitori darnici, de clerici, dar şi de poporul drept-credincios.

S-au publicat monografii istorice şi s-au scris compendii despre stilurile arhitectonice şi artistice ale bisericilor bucureştene, de ieri şi de azi. Totodată se observă că există o istorie vie şi dinamică a mănăstirilor şi parohiilor care ritmează viaţa de rugăciune a oamenilor de aici. Ca nicăieri în altă parte de ţară, bisericile Bucureştilor impresionează prin personalitatea pe care şi-au construit-o în timp, prin diversitatea stilurilor arhitectonice, artistice şi peisagistice, dar şi prin specificul comunităţilor care le frecventează. Catedrala patriarhală, ctitorită în veacul al XVII-lea, recent restaurată şi înnoită prin purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, străjuieşte întreaga cetate a lui Bucur şi cheamă pe toţi la sfinţirea vieţii şi la căutarea bogăţiilor netrecătoare. Din vechiul centru istoric şi până departe, către margini, bisericile Capitalei sunt cărţi deschise, care te aşteaptă să le citeşti. Asemenea cărţilor, unele au multe pagini, sunt elegante şi bogat ilustrate, altele îşi duc cu demnitate şi modestie misiunea de slujire a poporului drept-credincios în comunităţi mai sărace, unele strălucesc prin tinereţea lor, iar altele sunt în plin proces de restaurare şi conservare. Pe harta de astăzi a oraşului se mai păstrează amintirea lăcaşurilor demolate cu brutalitate, rămase ca nişte răni deschise în inimile credincioşilor care, poate, au iertat, dar nu le-au uitat.

Pelerin în Bucureşti, mai ales în preajma pregătirii marilor sărbători creştine, descoperi sufletul unui popor răbdător şi evlavios, care găseşte timp, dincolo de grijile zilnice, şi pentru a trăi taina credinţei şi bucuria întâlnirii în casa lui Dumnezeu.

Şi între toate aceste sfinte lăcaşuri de închinare, cu doi ani în urmă, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a sfinţit, în centrul Capitalei, piatra de temelie pentru o ctitorie amânată mai bine de un secol, Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Naţională. În laboratorul de creaţie, Patriarhia Română a chemat, alături de teologi, arhitecţi şi ingineri din toată ţara, astfel încât simbolistica religioasă a noului lăcaş să îmbrace haina cea mai potrivită pentru ceea ce înseamnă astăzi Ortodoxia românească în contextul religios şi cultural european şi mondial. Fiecare dintre cei chemaţi a venit cu experienţa sa, cu inspiraţia şi cu creativitatea sa, la o lucrare de comuniune, de echilibru şi maturitate tehnică şi spirituală. Chiar dacă uneori se exprimă viziuni diferite, lucrarea aceasta mare şi sfântă se plămădeşte mai întâi în minţile şi în inimile oamenilor, înainte de a se întrupa în materialitatea clădirii ce se va înălţa în apropierea Palatului Parlamentului. Se naşte o nouă biserică şi fiecare etapă are o istorie proprie, o fărâmă din istoria acestui popor drept-credincios, ca statornicie şi devenire prin iubire de Hristos şi de sfânta Sa Biserică.

Bisericile bucureştene se pregătesc de sărbătoarea Naşterii Domnului şi, acum mai mult ca oricând, veghează naşterea bisericii-regină, Catedrala Naţională, ca pe o cheie de boltă în armonia care leagă cerul de pământul românesc.