„Blândul Păstor”

Uneori doar în gând, alteori cu voce tare, odată chiar în spațiul public virtual am oftat „Doamne, n-am păstor să-mi spună/ unde-i apa cea mai bună./ Doamne n-are cin-să-mi dea/ Vie Împărăția Ta!”.

După schimbările din 1989 s-a declanșat o emulație spirituală nemaivăzută, uluitoare, a celor din generația „fără Dumnezeu” a perioadei comuniste. Schimbările de mentalitate, dar și restructurările brutale din economie au făcut ca mulți oameni maturi, dar nu bătrâni, să devină șomeri și să fie nevoiți să se reprofileze ori să plece din țară pentru a-și putea întreține familiile. Această stare i-a făcut să-și îndrepte ochii spre Dumnezeu, pașii spre biserici și spre mănăstiri ca să reziste vitregiilor unei vieți noi și nu tocmai ușoare. Cei mai mulți datorită lecturilor, dar și practicării Sfintelor Taine ale Bisericii, ajutați de duhovnici, au devenit credincioși de nădejde, oameni de bază prin biserici din țară și în comunitățile de români de prin alte țări. Unii ca aceștia nu ar mai putea trăi în alt mod decât așa cum îi povățuiesc învățăturile Sfinților Părinți.

Implicându-se în viața Bisericii, acolo unde fiecare își poate aduce contribuţia după priceperea, râvna și pregătirea sa, este nevoie adeseori de un sfat, de un cuvânt bun, de o privire aprobatoare, ori de puțin din timpul celor care păstoresc Biserica. În caz contrar, te depărtezi ori te simți exact ca o oaie fără păstor sau ca un copil fără părinți. Căci nu degeaba îl numești pe preot „părinte”, un nume prețios, pe care nu i-l poți da decât acelui care a făcut posibilă venirea ta pe lume.

Pentru cei mai mulți, un episcop este o persoană învăluită în mister, inaccesibilă și distantă, la care nu poate ajunge oricine și care nu se oprește să-i vorbească oricui! Acest mit a persistat și în mintea mea și a multora ca mine, până ce, acum un an și câteva luni, când la o slujire arhierească la Bârlad a poposit un episcop cum nu s-a mai văzut, ce ne-a zâmbit fiecăruia și tuturor, oprindu-se la fiecare, fără a se uita la fața celui care a dorit să-i spună ceva, ori doar să-i ceară o binecuvântare. În acea zi am simțit că avem în mijlocul nostru un păstor adevărat, care nu va fugi de noi, cei simpli și iubitori de Dumnezeu și de Biserică, „ne va duce la pășune” și „ne va adăpa” cu apa bună a credinței, învățându-ne iubirea cea dumnezeiască prin exemplul personal.

Acceptând să discute cu toți, căutând soluții pentru a ajuta, cu zâmbet sincer pe față și cu inima deschisă, modest, acest tânăr episcop ne-a cucerit pe toți, în așa măsură încât fiecare slujire adună un număr din ce în ce mai mare de oameni, unii dintre ei veniți special ca să-l vadă și să-l asculte, căci au auzit despre bunătatea și blândețea sa. Văzându-l, fiecare se convinge că Episcopul Ignatie al Hușilor a venit „să ne sărute rănile şi să ne micșoreze suferința, atunci când suntem îndurerați și năpăstuiți”. Zâmbetul său devine molipsitor și se așază pe fețele tuturor celor aflați în număr foarte mare în câte o biserică parohială mare din oraș, sau într-una modestă din vreun sătuc. Astfel, slujirea arhierească se transformă într-o bucurie atât pentru preoții slujitori și familiile acestora, cât și pentru toți cei adunați acolo, în numele Domnului și Mântuitorului Iisus Hristos.

Să ai siguranța că între tine și Dumnezeu, la care alergi în necazuri și dureri, se află un rugător vrednic și deschis la suflet, ascultându-ți cuvintele, fie că ești om simplu, copil, tânăr, bătrân ori intelectual, sărman ori bogat, sănătos ori aflat în suferinţă, e o certitudine că Biserica lui Hristos este vie și că „nu va fi biruită nici de porțile iadului”.

Am gândit acum la acest sfârșit de an, când, cu vocea caldă, ne-a colindat și a împărțit mii de daruri copiilor nevoiași și bătrânilor singuri, că pesemne așa erau „Păstorii cei buni” pe vremea când au fost scrise Sfintele Evanghelii „Eu sunt Păstorul Cel bun şi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl”.