Boala uitării de Dumnezeu

Multe sunt felurile învăţăturilor; ne-au fost arătate prin David, sfântul psalmist, de Duhul, Care a lucrat prin el. Uneori, profetul David ne istoriseşte propriile sale suferinţe, spunându-ne că a suferit cu bărbăţie necazurile abătute asupra lui, iar, prin exemplul său, ne lasă o învăţătură învederată de răbdare, ca atunci când spune: „Doamne, pentru ce s-au înmulţit cei ce mă prigonesc?“; alteori, ne arată bunătatea lui Dumnezeu şi iuţeala ajutorului Lui, dat celor care-L caută cu adevărat, zicând: „Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele“, rostind cuvinte care au aceeaşi putere ca şi cele ale profetului Isaia, care zice: „Încă grăind tu, va zice: «Iată, aici sunt», adică: «N-am terminat de a-L chema, că Dumnezeu m-a şi auzit înainte de sfârşitul chemării mele»“.

Iarăşi, David, aducând rugăciuni şi cereri lui Dumnezeu, ne învaţă chipul în care păcătoşii trebuie să-L îmblânzească pe Dumnezeu: „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri, nici cu iuţimea Ta să mă cerţi“, în Psalmul al doisprezecelea arată prelungirea încercării, când spune: „Până când, Doamne, mă vei uita, până în sfârşit?“. Şi în tot psalmul acesta ne învaţă să nu ne descurajăm când suntem în necaz, ci să aşteptăm bunătatea lui Dumnezeu şi ştim că Dumnezeu, printr-o iconomie oarecare, ne lasă în necazuri, hotărând măsura suferinţelor după credinţa pe care o are fiecare.

După ce David a spus: „Până când, Doamne, mă vei uita până în sfârşit?“ şi: „Până când îţi vei întoarce faţa Ta de la mine?“, se îndreaptă îndată spre răutatea celor care nu cred în Dumnezeu, care, dacă au o mică piedică în viaţă, nu mai pot suferi starea grea în care se găsesc şi încep să se îndoiască în mintea lor, întrebându-se dacă există un Dumnezeu, Care poartă grijă de cele de aici, dacă vede viaţa fiecăruia, dacă împarte fiecăruia după merit.

Apoi, când văd că situaţia lor nedorită se prelungeşte, încolţeşte în ei gândul cel rău şi hotărăsc în inimile lor că nu există Dumnezeu: „Zis-a cel nebun întru inima sa: «Nu este Dumnezeu»“. Înfigându-se, deci, acest gând în mintea lor, încep să păcătuiască fără să mai ţină seama de nimic. Dacă nu este cineva care să conducă lumea, dacă nu este cineva care să răsplătească după merit cele săvârşite în viaţă, cine-i mai poate împiedica să asuprească pe sărac, să ucidă pe orfani, să omoare pe văduvă şi pe străin, să facă orice faptă nelegiuită, murdărindu-se cu patimi necurate şi ticăloase şi cu toate poftele dobitoceşti? De aceea, David, ca o urmare a ideii nebuneşti că nu există Dumnezeu, a adăugat: „Stricatu-s-au şi urâţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor“. Că e cu neputinţă ca cei ce se îndepărtează de calea cea dreaptă să nu aibă, în sufletele lor, boala uitării de Dumnezeu.

Asemănător acestuia şi tot atât de nebun este şi acela care spune că Dumnezeu este autorul relelor. Spun că amândoi săvârşesc un păcat tot atât de mare, pentru că amândoi tăgăduiesc pe Cel Bun: unul spunând că nu există Dumnezeu, iar celălalt hotărând că Dumnezeu nu este bun. Dacă Dumnezeu este cauza relelor, atunci e evident că nu e bun şi, deci, şi o afirmaţie şi alta duc tot la tăgăduirea existenţei lui Dumnezeu. (Sf. Vasile cel Mare, Dumnezeu nu este autorul relelor)