Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea...

▲ Inima bogatului iubitor de avere, cu cât adună mai mult, cu atât pofteşte să aibă mai multă avere ▲

În multe locuri ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi găsim învăţături în care se arată cât de greu şi amăgitor este păcatul iubirii de avuţii şi ce osândă primesc cei ce îşi pun nădejdea în avuţii şi nu fac milostenie din averile lor, spre a câştiga în felul acesta mila lui Dumnezeu, după cuvântul Sfintei Evanghelii, care zice: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui; şi iarăşi: Fericit bărbatul care se îndură şi dă.

Una dintre învăţăturile Sfintei Scripturi care arată la câtă orbire şi nebunie ajunge omul care are inima sa lipită de avuţii este şi pilda bogatului căruia i-a rodit din belşug ţarina... Dar pentru care pricină a rânduit Dumnezeu să rodească ţarina acestui om bogat? Dumnezeu, fiind preabun, preadrept şi îndurat, nu pedepseşte pe om pentru orice păcat în veacul de acum, căci aşteaptă îndreptarea lui şi voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. El nu vrea moartea păcătosului, ci plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi. El, ca un preabun, a binevoit ca şi ţarina acestui bogat să rodească cu îmbelşugare, ca văzând mulţimea roadelor sale să-şi aducă aminte de cei săraci şi necăjiţi şi de bunavoia sa să împartă milă la cei ce nu au, ca să câştige şi el milă de la Dumnezeu în ziua cea mare şi înfricoşată a Judecăţii celei de apoi.

Dar bogatul, în loc de milostenie cugeta în sine, zicând: „Ce voi face că nu am unde aduna roadele mele?“ Iată în ce grijă aruncă averea pe omul robit de ea. Cel sărac şi necăjit văzându-se strâmtorat de lipsă, zice şi el: „Ce voi face că nu am cele de trebuinţă pentru mine, pentru soţie şi pentru copiii mei? Nu am hrană, nu am bani, nu ştiu ce să fac din cauza sărăciei mele“.

Dar câtă deosebire este între sărac şi acest bogat care zice: „Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele?“ Vedeţi, fraţilor, nedumerirea nedreaptă şi grija nebună?

Dacă în mintea acestui bogat ar fi fost dreapta socoteală şi în inima lui frica lui Dumnezeu şi milostenia, el îndată ar fi zis în sine: „Slavă Preabunului Dumnezeu că şi anul acesta a rodit ţarina mea, ca să am de unde da şi altora care sunt săraci şi necăjiţi şi nu au cu ce trăi!“

Dar mintea acestui bogat nebun şi cu inima împietrită nu a cugetat că bogăţia nu este a lui, ci a lui Dumnezeu şi că Dumnezeu o dă cui voieşte. Grija cea mare a bogatului una era: că nu are unde să-şi pună roadele sale. Şi îndată a hotărât: Aceasta voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo toate roadele mele.

Iată în ce chip şi-a dezlegat nedumerirea şi grija. Să strice hambarele şi să facă altele mai mari şi acolo să adune roadele ţarinei şi toate bunătăţile sale.

O, nebunie a omului. O, inimă nesăţioasă de a aduna averi peste averi. Zic doctorii că cel bolnav de hidropică cu cât bea apă cu atât mai tare însetează.

Aşa şi inima bogatului iubitor de avere, cu cât adună mai mult, cu atât pofteşte să aibă mai multă avere. Şi precum iadul nu se satură să primească suflete şi focul lemne, aşa fără de saţ este inima bogatului nemilostiv.

Inima bogatului nemilostiv şi iubitor de avere este foarte departe de dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Acest om pururea uită de Dumnezeu, de moarte, de chinurile iadului şi de judecata cea dreaptă şi preaînfricoşată a lui Dumnezeu, care va arunca în osândă veşnică pe cei nemilostivi.

Nimeni dintre noi nu se poate considera astăzi bogat şi stăpân pe averi. Toţi sunt aproape la fel în cele din afară, dar destul de diferiţi în cele dinlăuntru. Adică în tăria credinţei, în viaţa curată, în râvna pentru rugăciune, în post, în smerenie şi în iubirea aproapelui. Înaintaşii şi părinţii noştri de demult aveau averi puţine şi copii mulţi, dar aveau şi credinţă multă. Ei făceau toate cu rugăciune şi mulţumire, ca înaintea lui Dumnezeu, care vede şi ştie inimile noastre. Ei îşi împărţeau puţinele averi în trei părţi. Cea mai mare parte o foloseau pentru casă, pentru familie. A doua parte o dădeau danie bisericilor care se zideau din nou şi pe la mănăstiri, ca să fie pomeniţi toată viaţa. Iar a treia parte din avere o dădeau milostenie la cei săraci şi suferinzi, ca să se roage pentru ei. Aşa să facem şi noi astăzi! (Arhim. Ilie Cleopa, „Predici la duminicile de peste an“)