Boierescu-mă!

Publicarea, la Editura Academiei Române, a primului dicţionar al limbii române, intitulat Dictionarium valachico-latinum, reprezintă un important act de cultură şi o realizare de prestigiu în domeniul editării monumentelor scrisului vechi românesc, un proiect al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“ din Bucureşti, pus în operă, în cazul de faţă, de profesorul Gheorghe Chivu, cercetător ştiinţific principal la acest Institut.

Manuscrisul, datând de la mijlocul secolului al XVII-lea, a fost descoperit, la Budapesta, de B. P. Hasdeu, care l-a prezentat în 1871 şi, dat fiind că autorul nu este consemnat şi că în scriere a identificat trăsături ale graiurilor din Banat, Hasdeu l-a numit Anonymus Lugoshiensis (cu referire la oraşul Lugoj). În 1898, când a studiat şi a publicat parţial textul, filologul Grigore Creţu, adâncind analiza trăsăturilor lingvistice regionale, a propus titlul Anonymus Caransebesiensis (cu referire la Caransebeş). Nici minuţioasele investigaţii ale lui Gheorghe Chivu în această direcţie nu au dus la stabilirea paternităţii dicţionarului, astfel că acesta rămâne, încă, tot anonim, ceea ce constituie, în fond, o marcă de probitate filologică, în concordanţă cu exemplaritatea exegezelor editorului privitoare la istoricul acestui monument de limbă (descoperire, localizare, datare) şi cu savantul studiu filologic şi lingvistic pe care editorul i-l consacră.

Importanţa acestui monument al scrisului vechi românesc constă, mai întâi, în faptul că Dictionarium este prima lucrare lexicografică, cuprinzând 5325 de „intrări“, în care româna este limbă-bază; aşadar, cuvântul-titlu este în limba română, iar glosarea în latină: aba – pannus rusticanus (= stofă ţărănească); apă – aqua; giupân – dominus etc. O valoare deosebită prezintă, apoi, acest dicţionar pentru istoria limbii române literare şi pentru dialectologie, dar şi pentru informaţiile, diverse, privind aspecte ale vieţii şi ale culturii materiale ale vremii pe care le consemnează.

Iată, de exemplu, o caracteristică a epocii: termenul regional bărbir (împrumut din germană: Barbier) este glosat, paralel, prin „tonsor“ (pe care nu este nevoie să-l explicăm) şi prin „chirurgus“- reflectare a faptului că bărbierii, „frizerii“, pentru o întinsă perioadă din istoria… medicinii, îndeplineau şi oficiul de chirurgi empirici, efectuând operaţii stomatologice (mai ales extracţii dentare) sau tratând răni superficiale! Bănuiţi cam câte soiuri de meri cunoşteau bănăţenii în epocă? Este greu de crezut că cineva le poate înşira pe toate cele 16 înregistrate în Dictionarium, printre care văratec, iernatic, dulce, guşat, câniesc, coadeş, cucurbetariţ, de Svânt Pietru, muşcătariţ, nevestesc, oardzăn, pestriţ, sălcin sau vărgat! Nici anonimul nu a putut da corespondentele latineşti pentru toate…

Unul dintre aspectele „tehnice“ care atrage atenţia cititorului contemporan este acela că verbele, după modelul lexicoanelor latineşti, sunt înregistrate cu forma de persoana I a indicativului prezent; aşadar, aduc – adduco, adfero; credz – credo; găsesc – invenio; răsipesc – dissipo; voiesc – volo. Conform acestui sistem, formele reflexive ale verbelor, înregistrate ca intrări separate, primesc echivalente în construcţii sau forme pasive latineşti; unele dintre aceste cuvinte-titlu ne evocă valoarea stilistică a construcţiilor inverse din limba veche şi populară: criştinescu-mă (christianus fio); doare-mă (doleo); îmbunedzu-mă (corrigo me); mişcu-mă (moveor); omenescu-mă (hominem me praebo), spovedescu-mă (confiteor). Vă amintiţi? Jelui-m-aş, duce-m-aş…

Printre cele în discuţie, alături de forma activă boieresc – nobilito, apare şi boierescu-mă – nobilitor, verb pe care îl cităm pentru a consemna încă un act de înnobilare a filologiei şi a lingvisticii româneşti prin apariţia ediţiei Chivu a primului dicţionar al limbii române scris cu litere latine.