Bouşcă - aleasa făptură a Iaşilor

Parcă mai ieri flana pe uliţele Iaşilor. Îl observai dintr-o ochire. Atrăgea atenţia ca un flux luminos. Înalt, subţiratec, plutea peste lume şi contingent. În vremuri în care pereţii aveau urechi şi oamenii se fereau să spună ce gândesc, el, Eugen Ştefan Bouşcă, pictorul, asemenea altui neînfricat ieşean, Petru Caraman, slavistul de anvergură universală, atât de asemănător sieşi şi prin statura impozantă, rostea ceea ce simţea şi trebuia auzit şi de alţii, nu neapărat să-i trezească, cât să-i încurajeze să se smulgă din robia duplicităţii şi tirania minciunii. În sălile ieşene de cinematograf, în plină proiecţie de jurnale de actualităţi encomiastice la adresa puterii comuniste, se ridica în picioare şi cu un glas de tunet coborât din înalturi cerea să nu mai fie minţit tineretul. „Să-i spunem adevărul!” Omenirea cinefilă îngheţa. Hidalgo, cum i se spunea lui Bouşcă, pleca imperial, fericit preţ de clipe, că poate reuşise să spulbere măcar puţin tăcerea vinovată. Alteori, la Palatul Culturii, la vernisajele din Sala Voievozilor, întreba, înmărmurind adunările, unde-s portretele regilor României, de ce fuseseră scoase din galeria de medalioane domneşti? Aceste rostiri, de un curaj nebun pentru acele timpuri, i-ar fi putut uşor aduce întemniţarea. Cerberii regimului încercaseră să-l încătuşeze, dar intervenise providenţial profesorul Petre Brânzei, faimosul psihiatru al Iaşilor, care îi pusese un diagnostic salvator, cel al minţii rătăcite.

 Bouşcă avea stropul de nebunie ce-i marca creatorilor adevăraţi, însă luciditatea îl definea în acelaşi timp cu pregnanţă. Lucra cu o răbdare benedictină. Miniaturile, 93 la număr, migălite în 1943, pe front, în Caucaz, cu tușuri colorate, pe paginile poeziilor lui Ion Minulescu din ediţia definitivă a Fundaţiilor Regale, probează indubitabil capacitatea sa de concentrare ieşită din comun. Locotenentul de cavalerie plăsmuise aceste frontispicii ale poemelor marelui simbolist, mărturisitoare ale stăpânirii unei tehnici de veritabil orfevrier şi ale mânuirii pline de virtuozitate a multiplelor modalităţi şi stiluri artistice, în tranşee, într-o atmosferă mai degrabă de infern. Ce dovadă mai convingătoare a deplinătății facultăţilor mintale? Același lucru îl pune în evidenţă întreaga sa operă, una de dimensiuni fabuloase, aproape 5.000 de lucrări potrivit propriilor notaţii din „Inventar plastic“, vol. I, II, III.

 Eugen Ştefan Bouşcă este artistul suişului, al urcuşului treaptă cu treaptă. A aspirat neîncetat şi aproape nesăţios să atingă noi orizonturi ale expresiei artistice şi ale mesajului. A izbutit topind în sinteze originale ceea ce reprezenta sensibilitatea sa viguroasă şi a fost în stare a da la iveală nouă rostire. A adulmecat mirozne expresioniste, s-a simţit afin cu verticalităţile lui El Greco, s-a lăsat cucerit de catifelările cromatice ale lui Rubens, a fost atras de pensulaţia dramatică şi răscolitoare a lui Van Gogh, a căutat să desluşească tainele inegalabililor frescari ai Moldovei, s-a fermecat de rafinatele motive din ţesăturile populare româneşti, a decodat, cu ochiul lui ager şi percepţia de artist rasat, armoniile naturii şi dansul fără pereche al înălţimilor şi adâncurilor carpatine. A pus toate aceste minunăţii în alambicul sufletului şi al minţii sale pline de trăiri reavăne şi de iluminări de gând negândit şi astfel a ţesut pânza operei proprii. Bouşcă ne-a dăruit o creaţie a grandiosului organic, nu grandilocvent, născut din subtile şi surprinzătoare juxtapuneri de detalii relevante, din cântecul armonios al liniilor care suie şi din coloritul ardent şi mistuitor. Toate aceste ingrediente de produs artistic autentic, combinate alchimic de meşter, şi altele, precum cele ce-şi au sorgintea în îndeletnicirea tatălui său, cehul Frantişek Bouzka, stabilit la Iaşi la început de secol XX, întemeietor în România al primului atelier de broderie şi dantelă, sintetizate într-o nouă realitate, conferă artistului Eugen Ştefan Boușcă atributele neasemuirii.

 Aspiraţia sa de o viaţă a fost cea a unicității şi singularizării creatoare. A atins-o indiscutabil în pictura de şevalet şi în grafica de carte. Ca să-şi împlinească visarea nerostitului, Bouşcă a apelat succesiv la diferite mijloace tehnice, ajungând în ultimul segment al activităţii demiurgice la soluţii ce sunt doar ale lui. A început cu ulei, a cultivat mult acuarela şi pastelul, ca treptat, treptat, din nevoia de sporită de incandescenţă şi moliciune a culorii, să se exprime în cerapastel şi ceracolor şi, în cele din urmă, să lucreze în tehnici descoperite de el însuşi, tehnica moldovenească şi noua tehnică moldovenească. A procedat în felul acesta şi culoarea din creaţiile sale a căpătat străluminare celestă, dar şi un tuşeu molatec, mângâios, fapt atât de manifest mai ales în ciclurile „Grădinile Agapiei“ şi „Mănăstirile din nordul Moldovei“. Acest cromatism particular i-a îngă­duit să potenţeze urieşescul, ce-i este caracteristic, sălăşluitor atât în lucrările de mari dimensiuni, cât şi în cele mai mici, cum sunt superbele compoziţii cu tăietură gotică ale ilustrațiilor „Luceafărului“.

 Sigur, acest artist al Iaşilor, aşa de personal, neasemănând cu nimeni, ar fi putut să ne dea şi mai mult dacă avem în vedere înzestrarea sa excepţională. Din păcate, soarta nu prea i-a fost surâzătoare, ci de-a dreptul de multe ori potrivnică. A pătimit şi a înfruntat vămi din cele mai maştere. A fost supus unor privaţiuni şi traumatizări parcă fără capăt. Asta i-a afectat grav sănătatea, încât din 1983 n-a mai pictat. În cel de Al Doilea Război Mondial a luptat şi în răsărit, şi în apus. A fost decorat pentru vitejia sa cu cele mai înalte distincţii româneşti şi sovietice. Pe frontul de vest s-a aflat în Statul Major al mareşalului Malinovski, în calitate de cartograf. Când s-a întors în Iaşi şi a văzut oraşul, casa părintească, în ruine, a fost copleşit de tristeţe. Răpirea Basarabiei l-a umplut de revoltă şi s-a apucat să-şi spună năduful cu glas tare. În 1949 a pictat o pânză de proporții impresionante, „Zboară cocorii“, o panoramă a cetăţii moldave scăldată într-o lumină uranică, vestitoare a eternităţii sale. Zidirile străluceau sub un cer plumburiu, cu nori revărsându-se dinspre răsărit, acolo unde era ţara sovietelor. Lucrarea, expusă în 2011 pe simezele Retrospectivei de la Galeria „Dana“, din str. Cujbă, aflată în patrimoniul Muzeului de Artă din Iaşi, am reprodus-o în albumul pe care l-am alcătuit cu prilejul acestui eveniment restitutiv, consacrat unuia dintre creatorii emblematici ai artelor ieșene și naționale. Tabloul a fost considerat de juriul Interregionalei din 1949, format între alţii din H. Maxy şi Boris Caragea, ca duşmănoasă. Cerberii cenzurii consideraseră pânza subversivă, întrucât întunericul cobora peste Iași din direcţia marii noastre vecine eliberatoare. Consecinţele au fost dintre cele mai grave. Bouşcă a fost îndepărtat de la Institutul de Arte Plastice, unde era profesor la Catedra de grafică.

 La 20 de ani de la marea trecere, Eugen Ştefan Bouşcă s-a reîntors între noi prin acea cuprinzătoare şi grăitoare expoziţie retrospectivă, care a reunit pe simezele Galeriei „Dana”, din str. Cujbă, aproape o sută de lucrări din colecţia Muzeului de Artă din Iaşi, a Muzeului Literaturii Române şi din colecţii particulare. Se adaugă albumul editat cu acest prilej, realizat, aidoma și retrospectivei, la inițiativa unui mare iubitor al artelor și artiștilor, un veritabil Mecena, inginerul Mihai Pascal. Momentul s-a constituit, cum sublinia Dan Hăulică, preşedintele de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă, cel care a oficiat vernisajul și a panotat lucrările, un act de dreptate de care avea parte Bouşcă, la fel cum s-a petrecut şi cu Victor Mihăilescu Craiu. Prin astfel demersuri, artişti de o asemenea statură se aşează meritat pe soclurile hărăzite făpturilor alese ale cetăţii. Din păcate gestul de noblețe din 2011 al patronului Galeriei „Dana” a rămas singular. În anul 2014, la centenarul lui Eugen Ștefan Boușcă, instituțiile chemate să celebreze marile figuri ale spiri­tualității noastre au strălucit prin absență. Cum se întâmplă și în 2024, când se împlinesc 110 ani de la ivirea pe lume a acestui creator supranumit Hidalgo al artelor frumoase. Și nu e singura datorie neonorată față de iluștrii înaintași ai cetății moldave.