Bucuria ca parte a firii

Atunci când reîntâlnim persoane apropiate, reuşim să trăim clipa şi să nu facem altceva decât să ne bucurăm. Această bucurie nu lasă loc altor gânduri şi poate ne-am dori ca regăsirea să dureze veşnic în suflet, însoţită de împlinirea pe care o simţim atunci. Întâlnirea cu cei dragi umple toate de bucurie şi ne adună atenţia aproape exclusiv pe om, pe persoană, nu pe detalii ce umbresc realitatea prezenţei.

Cred că în astfel de situaţii ne apropiem mult de noi înşine şi, în acelaşi timp, şi de cei pe care îi regăsim, trăind în prezent, în fărâma de timp care ne este dăruită în exclusivitate.

Şi nu facem practic mare lucru în acele momentele: ne adunăm pe noi înşine, ne lepădăm de împrăştiere, luăm aminte.

Legătura dintre bucurie şi luare aminte este reală şi poate din acest motiv se spune înainte de citirea din Sfânta Scriptură „Să luăm aminte!“, căci cuvintele ce urmează a ne fi adresate sunt spre bucurie şi spre viaţă veşnică. Exact ca atunci când, spunându-le ucenicilor că nu pot avea parte de El dacă nu mănâncă Trupul Lui şi dacă nu beau Sângele Lui, Mântuitorul Hristos vede cum, neînţelegând, mulţi se depărtează, rămânând cu El doar cei doisprezece. Şi la întrebarea Lui: „Nu vreţi şi voi să vă duceţi?“, Simon Petru Îi răspunde: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice. Şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu“ (Ioan 6, 53-69).

Prin credinţă, prin împreună-petrecere, se ajunge la cunoaştere. Noi nu Îl mai întâlnim pe Hristos aşa cum L-au întâlnit ucenicii înainte de suirea Sa la ceruri. Avem însă Mângâietor trimis de El de la Tatăl, avem împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui, împărtăşire pe care ucenicii nu au avut-o atât timp cât Hristos a petrecut cu ei în trup.

Nu comparaţia între ce au avut ei şi ce avem noi este importantă, întrucât Dumnezeu dă tuturor toate după nevoi şi după măsura credinţei, ci sunt importante învăţăturile pe care le însuşim privind modul de viaţă, bucuriile de astăzi, gândind la modul de viaţă şi bucuriile primelor comunităţi creştine, atunci când „cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare“ (Faptele Apostolilor 2, 44-45). Într-adevăr, atunci, venirea de-a doua a Mântuitorului era considerată iminentă şi elanul credinţei întărit de Duhul Sfânt „adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau“. Acest lucru era posibil prin înţelegerea Adevărului Evangheliei lui Hristos nu „în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa noastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu“ (I Corinteni 2, 4-5). Gândind astăzi că „Stăpânul întârzie!“, nu ne mai putem bucura de cele ale credinţei, ci căutăm alte modalităţi de a o face, căci pentru asta a fost creat omul, pentru bucurie şi viaţă veşnică. Dar Stăpânul nu întârzie, ci vine, credincios Sieşi, la fiecare Sfântă Liturghie, scăpând din robia vrăjmaşului pe cei pe care i-a zidit.

Dorinţa de a fi împreună cu Hristos sau împreună cu ceilalţi în numele lui Hristos, de a te bucura de prezenţa Lui şi a lor nu poate veni decât din iubire sau dintr-un început al iubirii. Şi parcă uităm de noi atunci când iubim, când ne bucurăm, trăim în prezent şi nu ne mai gândim la nimic altceva. Uităm de noi şi de toate necazurile, fricile, ezitările, obsesiile, cu alte cuvinte devenim cu adevărat liberi.

Această libertate se arată pentru că ne lipsim, chiar şi numai pentru scurt timp, de individualismul nostru, care este adevăratul nostru vrăjmaş prin aceea că este al nostru, alegerea noastră, cea care, prin păcat, perverteşte însăşi firea noastră şi face din noi acele fiinţe care nu-L mai văd pe Dumnezeu în toată frumuseţea însoţită de bucuria manifestării Lui.

Omul a fost făcut pentru viaţă şi pentru bucurie şi atât una,, cât şi cealaltă îi rămân în continuare accesibile prin harul lui Dumnezeu care vine, prin credinţă, din împărtăşire cu Tainele Bisericii, ca evenimente de comuniune, de împreună bucurie. Nu este nimic în ele ce ţine de individualitate, fără numai voinţa participantului de a răspunde chemării lui Hristos, de a-I spune „Da, voiesc!“, împreună cu toţi cei vindecaţi de El. Şi cu acest „Da!“, şi aceasta este minune ce se poate încă întâmpla sub ochii noştri, vine şi bucuria care rămâne, este nemincinoasă şi mântuitoare.