Bucuria teandrică şi soteriologică a cosmosului

Termenul "teandric", cu implicaţiile sale hristologice, desemnează relaţia nouă, cu totul unică, stabilită în Iisus Hristos: Dumnezeu şi omul în cooperare pentru binele întregii creaţii, neseparat şi neamestecat, fără confundare şi totuşi în armonie deplină. În accepţiunea Sfântulului Maxim, expresia "noua energie teandrică" a lui Pseudo-Dionisie face referire la energiile divină şi umană în Hristos, şi nu la un amestec al acestor două energii. Sfântul Maxim este preocupat în special de comuniunea activă a celor două energii, scopul întrupării fiind acela de a face posibilă comuniunea dintre energii, singura care poate săvârşi îndumnezeirea, ţinta supremă a vieţii umane. În capitolul 5 din Ambiqua, Sfântul Maxim explică conlucrarea dintre Dumnezeu şi om în vederea îndumnezeirii firii umane, vorbind despre "modul inefabil al aderării reciproce". Această dimensiune teandrică este o afirmare a dualităţii firilor în comuniune reciprocă şi a comuniunii lor prin păstrarea dualităţii, iar această dimensiune este cea divino-umană ca atare, văzută în perspectiva cosmică, universală şi soteriologică. Făcând o prezentare a constituţiei microcosmice a omului, Maxim afirmă că aceasta este pregătirea ontologică pentru taina eshatologică a teandrismului. Omul este microcosmos, nu numai în virtutea constituţiei sale, ci şi în virtutea actului de mediere. El trebuie să unească fenomene opuse: făpturile muritoare cu cele nemuritoare, fiintele raţionale cu cele iraţionale. În acest mod, omul trebuie să funcţioneze ca o lume în miniatură. Intenţia divină referitoare la creaţie este "dorinţa lui Dumnezeu dintotdeauna de a săvârşi taina întrupării Sale". Contemplarea principiilor (logoi) creaţiei nu aparţine doar atitudinii naturale a omului faţă de lucrurile care au fost create împreună cu el, ci şi lucrării mediatoare a Duhului în sfinţire şi în îndumnezeire. Întruparea istorică a lui Dumnezeu în Hristos, Dumnezeu-Omul, ne pune la îndemână cheia cosmosului universal şi a iconomiei mântuirii ca întreg. Principiile celor inteligibile sunt contemplate ca sânge al lui Hristos, iar principiile celor sensibile ca "Trupul Său văzut". Comuniunea sacramentală capătă astfel o dublă funcţie: de a-l lega pe om de Logosul întrupat în creaţie şi de a marca hotarul ce ne desparte de misterul absolut. Aici, omul este tot mediator exclusiv în termenii teologiei negative. Realitatea teandrică i se deschide numai prin vidul care separă şi, prin această separaţie, îl leagă de ceea ce este lumea autentică a lui Dumnezeu Cel în Treime. Realizarea desăvârşită a dimensiunii teandrice a universului se obţine prin cinci medieri ale omului. În viziunea Sfântului Maxim, omul-microcosmos este chemat să fie şi mediator, sarcina lui fiind de a conduce multiplicitatea şi dualitatea universului spre unirea finală. Această sarcină i-a fost dată omului dintru început, însă realizarea ei a fost întreruptă de cădere, din această cauză trebuind să fie îndeplinită, mai întâi şi în totalitate, de Hristos.