Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Bucuria unei înfrângeri

Bucuria unei înfrângeri

Galerie foto (4) Galerie foto (4) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 06 Aug, 2021

Când ești învins de dragoste, înfrângerea e mai dulce decât o victorie. Decât orice victorie, dacă e vorba de dragostea pentru locul în care te-ai născut.

Vasile Vasiescu s-a născut în Gorj, la Bălănești, și este un mare învins. Trăiește, după acte, în București, dar după inimă, în satul natal, unde și poate fi găsit, vara, primăvara și toamna, iar de multe ori, chiar și iarna.

În urmă cu 50 de ani, era unul dintre liceenii-minune ai orașului învecinat, Târgu Jiu, câștigător de premii naționale la olimpiadele de matematică și fizică. Azi, este un inginer pensionar întinerit de bucuria înfrângerii amintite. Această bucurie este atât de mare, încât Vasile Vasiescu n-o poate îndura de unul singur. O împarte tot timpul cu alții. Niciodată atât de mulți pe cât și-ar dori el și soția lui, născută pe aceleași meleaguri și învinsă și dumneaei de aceeași dragoste.

Cerul de deasupra Bălăneștilor era gata făcut. Tot așa, pământul pe care se află satul. La fel și casele din sat, unele de patrimoniu, așa cum sunt cele ale lui Barbici, Gore Zgarbură sau Gică Popescu. Se uită din pridvorul lor la tine, atunci când le treci prin față, însuși Tudor Vladimirescu. Și parcă și Iancu Jianu. Cât despre Constantin Brâncuși, el se uită de peste tot. Din toate pietrele râurilor și din zborul tuturor păsărilor.

Vasile Vasiescu avea ce să le arate celor care-i trec pragul. Dar nu era nimic făcut de el. Până și casa în care locuiește era gata făcută. De mâinile părinților săi.

Și uite așa s-au pomenit Bălăneștii cu prima expoziție de artă plastică permanentă într-una din casele sale țărănești. Filip Art e numele acestei galerii, la care au lucrat și mai lucrează încă mâinile fostului inginer de telecomunicații, dar mai cu seamă inima sa iubitoare de pictori și sculptori contemporani.

Pe pereții încăperii în care locuiește expoziția, da, exact așa, locuiește, nu e găzduită, poți vedea tablouri de Nicăpetre, Ștefan Pelmuș, Gheorghe Dican, Mircia Dumitrescu, după cum poți vedea și câteva ferestre deschise spre cer, fiindcă asta par să fie icoanele ce dau odăii un aer proaspăt de sfințenie.

Vasile Vasiescu a cheltuit din propriul buzunar pentru a pune pe picioare galeria ce poartă numele nepotului său. Însă banii, oricât de mulți ar fi fost, nu i-ar fi ajuns niciodată, dacă nu se cheltuia, mai cu seamă, pe sine. Și încă se mai cheltuiește. Fiindcă s-a învățat cu bucuria de a fi învins zilnic de dragoste. Iar dintr-o astfel de bucurie nu se iese decât la urmă de tot. Poate că nici după aceea.