Bucurie şi responsabilitate

Prima duminică din Postul Mare este un real prilej de bucurie. Din mai multe motive: împărtăşirea multor credincioşi care s-au spovedit în prima săptămână a călătoriei spre Înviere, reîntâlnirea cu Sfânta Liturghie a Marelui Vasile, amintirea biruinţei împotriva iconoclaştilor, experierea sentimentului comunional-unitar prin citirea Pastoralei Sfântului Sinod, invitaţia la frăţietate prin sprijinirea comunităţilor bisericeşti ce înfruntă acute lipsuri materiale. Am lăsat la urmă, nu dintr-un raţionament ierarhic, pericopa evanghelică, extrasă din Binevestirea Sfântului Apostol Ioan (cap. I, 43-51). Chemarea la apostolat a Sfinţilor Filip şi Natanael ne deschide perspective noi în înţelegerea misiunii creştine. Mai ales în contextul diversităţii religioase actuale. Explicăm. În cele nouă versete găsim o soluţie genială, uimitoare prin simplitatea ei, de a combate indiferentismul religios modern: „Vino şi vezi“ (v. 46). Lumea este plină de filipi şi de natanaeli. De oameni care L-au găsit pe Dumnezeu şi de unii care Îl caută, în expectativă sau activ. Să spunem că Filip a fost fericit de Hristos printr-o chemare directă. Găsindu-l, Iisus i-a zis „Urmează-Mi“ (v. 43) şi Filip I-a devenit de atunci ucenic. Natanael, însă, ajunge la Hristos prin Filip, căci acesta din urmă, exprimându-şi bucuria găsirii lui Mesia Cel mult aşteptat, îl invită să se convingă singur de această realitate. O invitaţie venită în urma neîncrederii lui Natanael, care nu socotea că ar fi posibil să vină mântuirea din Nazaret: „Din Nazaret poate fi ceva bun?“ Prejudecata era motivată de faptul că toţi evreii ştiau că Mesia trebuie să se nască în Betleemul Iudeei. Natanael, dintr-o ignoranţă familiară şi nouă, emite o părere falsă, dar în care credea cu totul. El nu trebuie judecat, cum nici cei care în mod sincer au alte opinii religioase nu trebuie arătaţi cu degetul. Natanael a avut şansa unui prieten ca Filip, care, fără să îl contrazică sau să fie agresiv în vreun fel, lasă totul pe seama rânduielii lui Dumnezeu, Cel ce lămureşte vieţile şi i-nimile noastre. Prejudecata lui Natanael este preconcepţia omului din toate timpurile, care se întreabă, de cele mai multe ori retoric, dacă Biserica poate să îi ofere adevărul şi lumina. Prejudecăţile, desigur, sunt greşite. Întotdeauna formulate pe baza neştiinţei, ele închid omul într-un foarte strâns corset al spiritului. Omul cu prejudecăţi este omul care nu poate gândi, care nu îşi mai poate pune întrebări, pentru că are deja răspunsurile. De fapt, crede că le are. Prejudecata are şi o parte bună, pentru că proprietarul ei este cel în care se află germenii unor explozii de fericire. Ei sunt cei care pot trăi la intensitate maximă revelaţiile, descoperirile lui Dumnezeu, ca unii care, lăsând în urmă întunericul în care au vieţuit, aleg harul dătător de lumină al Celui Atotputernic. Cel ce are prejudecăţi este un om trist, pentru că, în ciuda „atotştiinţei“ lui, el se zbate în iadul neîncrederii. Rămâne trist doar dacă nu are vreun filip care să îl cheme la confruntarea cu adevărata Cale şi Viaţă – Hristos. După această duminică rămânem cu bucuria de a-l fi descoperit pe Mântuitorul, cu mulţumirea că Părintele Ceresc ne-a lăsat să fim „filipi“, ne-a chemat direct şi ne-a împărtăşit harul Său prin Sfintele Taine. Bucuria este completată de responsabilitatea chemării „natanaelilor“, de datoria de a invita cât mai mulţi indecişi sau nefericiţi indiferenţi la lămurirea singurei probleme esenţiale a vieţii – relaţia cu Dumnezeu. Altfel va fi satisfacţia când, împreună cu ei, vom vedea „cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului“ (v. 51).