Buna Vestire, sărbătoare a încuviinţării lămurite

Sfânta Scriptură ne istoriseşte şi în acelaşi timp ne învaţă că, imediat după Facerea lumii, Dumnezeu, în rânduiala Sa iubitoare, creează omul, cel care avea să încununeze această minunată lucrare a Ziditorului tuturor şi a cărui chemare depăşea condiţia creaturilor din jurul său, de grija cărora ulterior va fi responsabil. Omul, această fiinţă socială (cum este numit adesea într-un mod devenit aproape stereotipic) îşi întemeiază felul lui de a fi în dialog, indiscutabil pe comuniunea Persoanelor Sfintei Treimi. Sfântul Grigorie de Nyssa vede predispoziţia de mai apoi a persoanei umane către con-vorbire în dialogul intratrinitar ce precede facerea omului şi hotărăşte aceasta: Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră (Fac. 1, 26). Omul, în calitatea sa de Chip al lui Dumnezeu Treimic şi ca reflecţie a iubirii ce defineşte Persoanele Sfintei Treimi, nu putea fi chemat de la nefiinţă la o fiinţare sau la o viaţă văduvită de întâlnirea şi descoperirea celuilalt. De aceea, teologia patristică a Bisericii Ortodoxe acordă o importanţă specială omului privit în universul lui comunional, aşa cum este acesta reliefat şi accentuat în versetul 27 al capitolului 1 din Cartea Facerii: Şi a făcut Dumnezeu pe om după Chipul Său; după Chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Existenţa umană presupune, încă de la început, vorbirea cu Dumnezeu în primul rând şi cu semenii în cel de-al doilea.

Lecturarea textului biblic ne oferă posibilitatea de a remarca şi, totodată, de a conchide faptul că zidirea sau facerea omului presupune şi integrarea acestuia într-un context al dialogului. Actul iubitor al în-fiinţării umanităţii continuă şi transcende trupescul, în ideea şi cu gândul bun al desăvârşirii omului în integralitatea sa, trup şi suflet. A-grăirii (folosind un termen întâlnit la părintele Dumitru Stăniloae) sau invitaţiei la convorbire venite din partea lui Dumnezeu, omul se impunea să ofere un răspuns, ceea ce într-o oarecare măsură a şi făcut. Iniţiativa divină de a oferi omului posibilitatea numirii tuturor vietăţilor se bucură de interesul şi reacţia imediată ale lui Adam. Sondând însă şi mai puternic personalitatea acestei tinere creaţii, nu pentru a o verifica, ci pentru a-i oferi posibilitatea alegerii asemănării în virtutea libertăţii, Dumnezeu îl întreabă pe om, indirect (cerându-i să respecte voia Sa cu privire la pomul cunoştinţei binelui şi răului), dacă alege desăvârşirea. Ajutorul divin în această privinţă este incontestabil, căci este greu de imaginat lipsa purtării de grijă a Creatorului faţă de cel pe care îl chemase la viaţă din iubire. Adam nu spune „nu“ desăvârşirii, el spune „nu“ ajutorului divin, negândindu-se că îndepărtarea proniei implică şi îngreunarea propriului progres duhovnicesc. Protopărintele neamului omenesc de mai târziu nici măcar nu problematizează, în acest dialog cu Atotţiitorul, sau nu cere detalii care i-ar fi putut desluşi sensul exact al poruncii. Eliminându-L pe Dumnezeu din această ecuaţie a mântuirii sale în definitiv, Adam chiar crede că este îndeajuns de matur să crească fără ajutor. În mintea lui se produce un decalaj temporar, dar mai ales calitativ, cauzat de autosuficienţă: i se pare că starea lui din acel moment este, de fapt, finalitatea la care fusese chemat să adere încă de la începuturi. Mai mult chiar decât un răspuns negativ adresat Domnului, omul nu răspunde absolut deloc. În locul dialogului cu Dumnezeu, alege dialogul cu propria consoartă şi, prin aceasta, cu şarpele, adică alege monologul. Pentru îmbunătăţirea sa harică divino-umană, Adam cere părerea inferioară (în comparaţie cu Dumnezeu) a femeii, ba recurge şi la cea degradantă a şarpelui, inferioară nu numai în comparaţie cu Dumnezeu, ci chiar faţă de propriul lui statut. Rezultatele acestei atitudini au fost şi sunt încă verificate şi bine cunoscute în istoria umanităţii.

Invitaţii divine la dialog s-au tot presărat în calea omenirii, care însă nu a renunţat niciodată în totalitate la dorinţa autoguvernării incipiente şi, dacă se poate, „libere“ de orice prescripţie „îngrăditoare“ a lui Dumnezeu. Însă dialoguri-cheie (adică con-vorbiri care transcend concretul personal până la includerea întregului neam omenesc), precum cel din proaspătul eden, nu s-au mai întâmplat, decât cu o singură excepţie. Din punct de vedere temporal şi iconomic, acest moment este localizat în rânduiala divină cu lumea, adică în istorie, la plinirea vremii (Gal. 4, 4). La mii de ani după întrebarea adresată lui Adam, Dumnezeu, pe Care gândul mântuirii propriei Sale creaţii nu Îl părăsise niciodată, suscită încă o dată libertatea umanităţii. Răspunsul afirmativ al Fecioarei Maria, viitoarea Maică a Domnului Hristos, capătă cu atât mai mult rezonanţă, cu cât ea se interesează (Cum se poate aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? - Lc. 1, 34) în detaliu de această nouă şi tulburătoare intenţie. Iar explicaţia vine imediat din partea îngerului Gavriil, denotând încă o dată respectarea libertăţii convinse sau a convingerii libere umane. L-a împiedicat cineva pe Adam să întrebe, să se convingă? Însă a trebuit ca Dumnezeu, în primul rând, şi omenirea, în cel de-al doilea, să mai aştepte ceva până la îmbucurătorul Fie mie după cuvântul tău! (Lc. 1, 38).