Ca nuca-n perete: Potrivirea dintre zen şi creştinism

Într-unul din cele trei volume excelente, intitulate „Focurile deşertului“, D. Ange consemnează faptul că, în Occident, există mănăstiri şi centre de reculegere spirituală care promovează în mod regulat tehnici de origine orientală, precum yoga, zen sau meditaţia transcendentală. Responsabilitatea pentru asimilarea în mediul creştin a unor elemente din Orientul Îndepărtat revine, în opinia sa, în primul rând, unor autori catolici, cum ar fi Th. Merton sau A. Besnard. Ultimul, de pildă, e de părere că psihotehnicile orientale au un efect transformator, în sensul că pot oferi accesul spre Absolut prin experienţa vacuum-ului, a Absolutului indefinibil, care transcende totul. El consideră că tehnica de meditaţie japoneză, zazen, ar fi compatibilă cu învăţătura Bisericii creştine, dar mai ales cu rugăciunea inimii.

Teologul şi filosoful olandez, H. van Straelen, aminteşte, de altfel, faptul că teologul ortodox francez O. Clément l-a lăsat să înţeleagă îngrijorarea sa privind uşurinţa cu care anumiţi teologi şi intelectuali catolici se lasă fascinaţi de tehnicile de mediaţie orientală, precum yoga sau zazen. Mai mult decât atât, teologul olandez, care a trăit foarte mulţi ani în Japonia, constată cu regret faptul că mulţi creştini reduc creştinismul la un fel de „înţelepciune“, de cunoaştere eliberatoare din imperiul unei lumi absolut „iluzorii“ în care am trăi.

Amalgamarea psihotehnicii zazen cu rugăciunea creştină, în genul propunerii unor teologi catolici, precum H. M. E. Lasalle, H. Dumoulin etc., riscă să falsifice orice contact autentic între cele două culturi şi religii. Pentru că legă-tura personală cu Hristos degenerează într-o fuziune anonimă şi cosmică cu „Divinitatea“.

Experienţa „vacuităţii“ interioare, ca un produs exclusiv al unei tehnici umane, fără lucrarea lui Dumnezeu, precum zazen, nu poate avea acelaşi fundament cu învăţătura şi rugăciunea creştină. Practic, aici apare controversa între Orientul creştin şi cel necreştin, între „vacuitatea“ Orientului necreştin şi întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Actul întrupării Fiului lui Dumnezeu circumscrie întreg mediul în care el se realizează: Biserica, tainele, liturghia, rolul icoanelor şi simbolurilor în rugăciune. „Vacuitatea“ interioară despre care vorbeşte zen-ul japonez exclude orice acces spre Dumnezeu, dar şi spre noi înşine, ca persoane. Centrându-se pe propriul „eu“ sau „sine“, echivalent al trupului şi propriei istorii sau biografii, psihotehnicile orientale produc realmente o deturnare a sensului realităţii. În mod paradoxal, deşi sunt orientate esenţialmente împotriva întrupării, aceste „religii ale sinelui“ camuflează o idolatrie a trupului. Persoana dispare pur şi simplu, pierzându-şi caracterul sacru de colaborator al trupului

Frustrat de relaţia cu un Dumnezeu personal, practicantul zazen îşi pierde identitatea sa personală, ajunge la depersonalizare. Abatele japonez Th. Mizuno afirmă că n-a permis niciodată în mănăstirea sa practicarea unor tehnici zen, indiferent care ar fi acestea. Motivul principal este acela că nu se poate face niciodată o delimitare clară între acestea şi fondul lor religios şi filosofic. Părintele catolic S. J. Johnston a încercat să răspândească în Irlanda şi în alte părţi practicile zen, fără a avea însă un impact deosebit. Pe când îşi ţinea una dintre cuvântările sale, un călugăr irlandez remarca cu multă ironie: „Părinte, am impresia că nici D-voastră nu prea sunteţi convins de ceea ce spuneţi în legătură cu zen-ul“. La care, părintele Johnston răspunde prompt: „E foarte posibil!“, în sensul că zen-ul şi creştinismul se plasează pe poziţii absolut diferite atunci când încep să intre în dialog. În mod paradoxal, se îmbogăţesc, dar şi sărăcesc în reciprocitate.

Zen-ul nu face altceva decât să scurtcircuiteze gândirea lucidă a lumii şi să-i arunce pe oameni într-o stare de incertitudine privind problemele vieţii, de aici şi de dincolo. Zen-ul nu vrea să ştie nimic despre Dumnezeu, nimic despre bine şi rău; e mai degrabă o cale spre platitudine, spre un autocontrol perfect al sinelui, într-o stare de totală impasibilitate. H. van Straelen afirmă că, în această privinţă, avem de a face cu o caracteristică a spiritului japonez, respectiv aceea de a promova uneori un cult al absurdului şi de a-i conferi un sens. Într-unul dintre cele mai vechi poeme zen, găsim acest sfat: „Dacă vrei să cunoşti adevărul în întregul său, atunci nu trebuie să te preocupe nici binele, nici răul. Pentru că binele şi răul constituie realmente maladia spiritului“.

Raportat la creştinism, zen-ul se impune, între altele, prin caracterul său desacralizant, absenţa unor prescripţii de ordin moral, caracterul individualist şi antimaterialist al tehnicii de meditaţie în sine; în plus, zen-ul nu are un conţinut necesarmente religios, el nu este, în fapt, altceva decât o metodă, o opţiune metafizică între multe altele. E vorba de o opţiune conform căreia adevărul suprem poate fi descoperit prin propriile forţe. Desăvârşirea umană poate fi atinsă printr-o unire vagă şi difuză cu universul, o unire însă care nu are nimic în comun cu iubirea.

Din această perspectivă, zen-ul intră într-o contradicţie evidentă cu creştinismul. Creştinul se străduieşte să intre în legătură cu un Dumnezeu personal, ba mai mult cu Dumnezeul Cel în Treime. El îşi doreşte din tot sufletul să-L cunoască, să se afle în comuniune cu El. Practicantul zen, dimpotrivă, nu are nici pe departe percepţia unui Dumnezeu personal. Tot ceea ce-şi doreşte el este o anume „revărsare“ a propriului eu în afară, pentru ca în urma acestei efuziuni să poată experimenta legătura cea mai profundă cu propriul „sine“ şi cu întreg universul. În mod paradoxal, în această ipostază, ascetul zenist îşi contestă propriul „sine“, pretinzând contopirea acestuia cu „Unul“ şi „Totul“ universal. Fireşte, acest „Unul“ şi simultan „Totul“ este perceput ca orice altceva, în afară de Dumnezeu.

E foarte greu pentru un creştin să accepte ca punct de plecare în dialogul său cu un zenist „Nimicul“ sau „Neantul absolut“, la care face referire, între alţii, cel mai mare filosof al Japoniei, N. Kitaro, întemeietorul renumitei Şcoli de filosofia religiilor de la Kyoto. O asemenea concepţie rămâne cu totul bizară pentru gândirea creştină. Ideea unui „Neant absolut“ reprezintă, cu certitudine, pentru oricare creştin un concept absurd. În creştinism, Dumnezeu este perceput a fi existenţa supremă, existenţă a existenţelor. Cu totul altfel stau lucrurile în Orientul Îndepărtat. Aici, Neantul absolut este ridicat la rangul de principiu metafizic, existent prin el însuşi. În consecinţă, Neantul dobândeşte funcţia metafizică de substitut a tot ceea ce există, un surogat pentru tot ceea ce în creştinism înseamnă Dumnezeu.

Dincolo de acest paradox, există astăzi încă mulţi creştini care, deşi n-au fost niciodată în Japonia, manifestă un anume interes pentru tehnica de meditaţie zen. Profesorul K. M. Becker consideră că psihotehnica japoneză, zazen, într-o viziune conciliantă, ar putea fi utilă ca mijloc de a accede spre o realitate, cu o singură condiţie: această realitate să fie Realitatea ultimă, Absolutul, Dumnezeu. Metode precum zazen, care conduc spre experienţa vid-ului, a Neantului primordial, subliniază autorul, nu înseamnă pentru un creştin nimic altceva decât un „cult al nihilismului“, un cult inacceptabil.