Călător obosit

Fără doar şi poate, în momentul în care Biserica se adăposteşte la umbra Crucii, în Duminica a III-a, ce îi este închinată Sfântului Lemn, nu poţi evita discuţia despre asceză, suferinţă, jertfă. Cu toate acestea, pericopa ce se citeşte în această zi (Marcu VIII, 34-38, IX, 1) oferă şansa abordării celor şase versete în mai multe moduri.

Sfinţii Părinţi au remarcat faptul că sărbătoarea Sfintei Cruci se află chiar în mijlocul Postului celui Mare, precum un loc de popas pentru pelerinii obosiţi în calea lor spre strălucirea Învierii. Au spus, de asemenea, fără să-şi aroge exactitate ştiinţifică, că plasarea acestui praznic la jumătatea drumului până la Paşti este un simbol al faptului că şi Sfânta Cruce a Domnului Hristos a fost înfiptă în chiar mijlocul pământului sau, cum au spus unii (Sf. Chiril al Ierusalimului în Răsărit, Beda Venerabilul în Apus şi Makarios Simonopetritul în timpurile mai noi), în "buricul pământului". Ne mai gândim şi la faptul că Sfânta Cruce este aşezată cu ocazia acestui eveniment liturgic în mijlocul bisericii pentru a fi sărutată de toţi credincioşii. Apare ca o evidenţă faptul că Sfânta Cruce este simbolul mijlocului, al centrului, al miezului, al esenţei.

Care centru, care miez? Al vieţii noastre, al lumii în care trăim. Spuneam la început că este vremea unui popas, timpul unui respiro. Dar apoi vom continua drumul. Suntem încurajaţi, dar, e clar!, mai este mult până departe. Jertfa la care suntem chemaţi, dacă nu prin dăruirea de sine măcar prin participarea la jertfa euharistică (de parcă cele două ar putea fi separate), este drumul nostru. A fi creştin nu este uşor, nimeni nu a spus asta. Pentru că presupune a te îngriji de semenii tăi în aceeaşi măsură în care îţi slujeşti ţie.

Dacă stăm să ne gândim, slăbiciunile noastre ne împiedică să aplicăm principiul iubirii aproapelui, în măsura în care ne iubim pe noi înşine. Privind înlăuntrul nostru cu sinceritate, constatăm că nu putem reproşa nimănui această neputinţă ce ne caracterizează şi pe noi. Mai este, însă, o chestiune care este mult mai dureroasă: negarea centrului care este Sfânta Cruce. Bun, nu suntem în stare să ne jertfim, nu suntem capabili să ne dăruim celor din jur, dar de ce ne forţăm să ne minţim cu atâta tărie demnă de o cauză mai bună? Dacă nu suntem pregătiţi să ne asumăm crucea, aşa cum ne cere Hristos-Domnul ("Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" - Marcu VIII, 34), măcar să o privim, măcar să ne aţintim ochii spre ea, nădăjduind că, într-o zi, vom purta în spate, cu demnitate, misiunea pentru care Dumnezeu ne-a creat sau, altfel spus, ne vom împlini vocaţia. Trebuie să acceptăm sentimentul religios în viaţa noastră şi, imediat, să cercetăm infinitul său domeniu, ghidaţi cu răbdare de duhovnicul nostru. Aşa gândeşte un om ce stă cu spatele lipit de Lemnul Sfânt, cu picioarele slăbănogite, mintea împrăştiată, dar cu un soare mijit în ochii săi. Un Soare ce va scălda lumea în iubire patru săptămâni.

" Dacă nu suntem pregătiţi să ne asumăm crucea, aşa cum ne cere Hristos-Domnul ("Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" - Marcu VIII, 34), măcar să o privim, măcar să ne aţintim ochii spre ea, nădăjduind că, într-o zi, vom purta în spate, cu demnitate, misiunea pentru care Dumnezeu ne-creat sau, altfel spus, ne vom împlini vocaţia."