Călător sub zodia dragonului şi luminii

„Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună;/ Plinului pântec aşa-i cânta într-o noapte cu lună./ Trăsnete reci de furtuni vedea cum în zare detună./ Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună/ Ea mă vedea cum în şa voi sălta împreună/ Cu îndrăzneaţa fecioară a pământului brună,/ Şi-n goana nebună vedea de atunci cum răsună/ Tropotul lung al galopului meu.”
Zodia invocată de mama poetului Nicolae Labiş, minunat stihuită în „Biografie”, fusese darnică în har şi zgârcită în ani. Călătoria poetului de la Mălini pe cărările vieţii a fost scurtă, iar trăirea întru poezie, voltaică şi eternă. Mi-am amintit de răsunetul zodiei din poema labişiană la trecerea la cele veşnice a unui truditor pe câmpiile scrisului, Ion Ţăranu. Cel născut la 19 aprilie 1940 în satul Munteni, Belceşti, judeţul Iaşi, ar fi împerecheat în prierul acestui an şeptari, dar n-a fost să fie, firul rupându-se chiar la capăt de martie, pe 31.

Zodia sub care s-a ivit în univers Ion Ţăranu nu i-a fost norocoasă dintru începuturi. Copilul a rămas orfan devreme, când nu deschisese bine ochii asupra lumii. Însă părinţii, urcând la ceruri în anii zbuciumaţi ai războiului, l-au înzestrat în acel chip misterios, ce-i numai al lor, cu cele trebuitoare fiinţei ca să răzbată şi să-şi croiască o existenţă cinstită sub soare. Poate cel mai de preţ dintre daruri fost-a dârzenia şi apoi, şi nu în cel din urmă, sufletul mereu scăldat în lumină.

Pornit în călătorie, una deloc uşoară, ci plină de meandre şi de ascunzişuri primejdioase, copilul, adolescentul, tânărul şi omul în toată puterea cuvântului s-au dorit a fi dragon luptând şi călare şi pedestru. Şi aşa, ucenicind gorkian, învăţând meserii, Ion Ţăranu a dobândit cultul muncii, ce s-a împreunat roditor în făptura sa cu setea de cunoaştere. Şi-a potolit dorinţa de a şti, şcolindu-se înalt, fără să i se fi aşternut înainte căile cele lesnicioase. Fostul ucenic de la Nicolina a ajuns, suind, a studia cu sârguinţă şi cu rezultate notabile la Alma Mater a Iaşilor, la Facultatea de Filologie.

S-au săvârşit toate aceste isprăvi spre a schimba un destin, ce se anunţa potrivnic, într-unul bun. „Sub zodia dragonului”, cum se intitulează cartea sa de proză cu care a debutat editorial în 1975, s-a rostuit această metamorfoză fericită, rânduită de Dumnezeu şi forjată de însuşi purtătorul de destin. Cu vrerea mereu vie a cunoaşterii, cu o admirabilă perseverenţă, ce-i caracteristică grijitorului de ţarină, sălăşluitor chiar în numele purtat, Ion Ţăranu a început şi a ilustrat o respectabilă carieră publică de om al cetăţii. În magistraturile în care s-a aflat a lăsat, prin proverbialul său entuziasm, prin tenacitate şi devoţiune, dublate de indiscutabila vocaţie a facerii şi ctitoririi, urme dăinuitoare. Muzeele ieşene, creatorii, în special artiştii plastici, instituţiile culturale din Iaşi datorează unele dintre reuşitele lor şi strădaniilor celui care a fost vreme de cinci ani, 1974-1979, primul dregător al culturii în capitala istorică a Moldovei. În cei zece ani, 1979-1989, când a condus revista „Cronica”, vădind preţioase abilităţi manageriale, Ion Ţăranu a ridicat statutul publicaţiei la acelaşi rang cu „Contemporanul” şi „Tribuna”, cele mai importante dintre săptămânalele ce apăreau sub egida Consiliului Culturii din acea perioadă.

După 1990, şi-a fructificat bogata experienţă pe tărâm cultural şi generozitatea colegială într-o misiune oficiată cu sacralitate, aceea de ataşat cultural al României la Chişinău. În cele două mandate onorate cu seriozitate şi jertfă, a boltit punţi între oamenii de cultură de pe cele două maluri ale Prutului şi a contribuit la crearea unui cadru favorabil de dialog şi fraternitate. Intelighenţia basarabeană îi păstrează o caldă amintire. L-a perceput fapt prin el însuşi notoriu, nu un funcţionar diplomatic conştiincios, ci un prieten şi mai ales un căuzaş a tot ce-i sfânt românesc.

Creaţia beletristică a lui Ion Ţăranu, ce cuprinde cartea de debut din 1975 „Sub zodia dragonului” şi romanul în două volume „Numai tinereţii i se iartă totul”, apărut în 2001, are meritul de a revela eul tainic al personalităţii autorului, cel al introspecţiilor minuţioase, al sondărilor psihanalitice şi căutărilor în straturile de adânc ale sufletului omenesc.

Ion Ţăranu era, cum cred că au remarcat mulţi dintre apropiaţii săi, un insaţiabil observator a tot ceea ce mişca în jurul său, râul, ramul. Avea întotdeauna asupra-i un carnet de note.

Consemna cu acribie tot ceea ce se petrecea în împrejurările respective, adunând harnic şi pasionat provizii pentru viitoarele cărţi. Poate unele din aceste notaţii s-au valorificat în pagini ce-şi aşteaptă tipărirea, dar cele mai multe, bănuiesc, au rămas, spre regretul său şi al nostru, doar simple transcrieri de impresii şi eboşe ale reflecţiei, după cum mi-a dat de înţeles într-una din ultimele noastre vorbiri, din 7 ianuarie 2017, când l-am firitisit ca de obicei de Sfântul Ion. Cu glasul mai stins mi-a mărturisit cu tristeţe că nu mai poate ţine condeiul în mână. Doar atât mi-a spus, dar acele puncte de suspensie tălmăceau părerea de rău că multe din cele pe care le mai avea de scris nu vor mai ajunge vreodată în pagină. A fost, cu privire la proză, prea răbdător în aşteptarea momentului potrivit. Profilul său de om al cuvântului se împlineşte şi prin publicistica culturală şi radiofonică, prin poveştile şi piesele de teatru, acestea din urmă fiind editate şi jucate pe scenă.

Omul cucerea prin felul tonic şi prietenos de a fi. Acest duh a aureolat şi viaţa de familie. Cu acesta fost-au miruiţi şi cei doi copii, Andrei şi Ilinca, care, pe tărâm universitar, la Bucureşti şi Timişoara, duc mai departe moştenirea părinţilor lor, Ion şi Ecaterina. Traiectoria omului de cultură Ion Ţăranu s-a configurat sub semnul valorilor fundamentale ale spiritului românesc, cărora li s-a ataşat trup şi suflet. A cultivat solide şi curate legături cu biserica strămoşească şi cu slujitorii acesteia şi în anii când ocupa poziţii importante în viaţa publică din timpul regimului ateu. În vacanţe mergea an de an la Mănăstirea Neamţ cu toată cimotia, găzduit ca un oaspete drag de părinţii Aparaschivei şi Firmilian, modelatori spirituali ai întregii seminţii. O strânsă prietenie s-a ţesut cu arhimandritul Mitrofan Băltuţă, stareţul Mănăstirii Cetăţuia şi exarh mitropolitan, pe care l-a sprijinit în lucrarea sa harică. Întâlnirile acestea au avut răsfrângeri benefice în tot ceea ce-a întreprins ca om de cultură Ion Ţăranu.

Călătorul sub zodia dragonului şi luminii şi-a încheiat cu demnitate şi smerenie drumul. Bate acum la porţile cerului şi nădăjduieşte în Învierea cea de obşte şi-n zodia lui cea bună, căreia i-a prefăcut cursul în şederea pământeană.