Aprecierile celor din alte neamuri față de monahii români sunt semne de binecuvântare și prețuire pentru viețuirea filocalică a unor compatrioți de-ai noștri care, în perioada de început a veacului al XX-lea, în vremea când în România se instaurase regimul comunist potrivnic credinței, au fost rugători pentru neamul lor, pentru Biserică și pentru cei care reușeau să le calce pragul. Acești viețuitori ai Sfântului Munte Athos din a doua parte a veacului al XX-lea, cu obârșia în pământ românesc, au fost apreciați în mod deosebit de Sfântul Paisie Aghioritul, dar și de alți monahi.
Călătorie în ghiozdanul unui școlar de altădată
Când îl vezi în spatele unui copil, pare mic. Dar dacă te apropii de el și pătrunzi înăuntru, dai peste o lume în care găsești fel de fel de lucruri. Chiar și un crâmpei de cer din care se poate întâmpla să cadă tocmai atunci câteva picături de ploaie. Observi, dacă privești cu atenție, în fiecare dintre picăturile acestea alt crâmpei de cer, mai mic decât primul, din care, tot așa, cad niște picături de ploaie, înăuntru cărora deslușești un strop de cer din care picură ploaia, una mititică de tot, poate de aceeași vârstă cu școlarul ce cară ghiozdanul în spinare.
Toți am avut cândva vârsta ploii acesteia. Ghiozdanul despre care vorbesc a fost al meu, acum o mie de vieți, dacă nu cumva mai încoace, parcă alaltăieri, poate chiar ieri, adineauri, de fapt, d-asta îmi și aduc atât de bine aminte. Mama îmi punea cerul înăuntru. Și tot ea ploile. Cărțile mi le puneam singur. Cum rămânea însă destul loc în ghiozdan, bunica se grăbea să-l umple cu bună dimineața și bună ziua. O grămăjoară din prima și încă una din cealaltă. De cea cu bună dimineața mă foloseam în drumul spre școală. La întoarcerea acasă, îi venea rândul celeilalte. Ca să nu ne faci neamul de râs, spunea bunica. Îți ajunge să dai bună dimineața și bună ziua la toți oamenii mari pe care o să-i întâlnești pe drum.
De unde știa ea câți o să întâlnesc, nu știu, că nu-mi rămânea din cele două grămăjoare nimic. Numai dacă nu-l vedeam pe vreunul. Bunica știa și asta. Se uita în ghiozdan și zicea: ai trecut pe lângă un om căruia nu i-ai dat bună ziua. Să-ți fie rușine! Și-mi era. Mă chinuiam zile în șir să scap de rușinea aia.
Când venea toamna, înghesuiam între cartea de citire și cea de aritmetică fie o gutuie, fie un strugure. Le împărțeam în timpul recreației cu colegii de clasă. Nu și parfumul lor, pe care îl păstram doar pentru mine. Umblam până primăvara cu el în ghiozdan. D-asta și mirosea atât de frumos satul nostru când mergeam împreună cu ceilalți copii la școală. Oamenii din sat credeau că era de la sărbătorile de iarnă. Era și de la ele puțin, dar mai mult de la ghiozdanele noastre.