Călătorie pe aripi de suflet îngeresc

În 1983, în noiembrie, băteam în maşina mea albastru crom, Lada 1500, automobilul de culoarea lacrimii, drumul spre Huşi. Mergeam într-acolo să întâlnim un prieten drag, poetul şi profesorul Ion Alexandru Angheluş, o făptură din cele care înstelează locul, scoţându-l din contingentul banal. Ne duceam în acel cuib de sihastru al chinoviei cărţilor şi poeziei să ne dedulcim din mierea înţelepciunii eremitului şi să adulmecăm mirozna acelui univers pe care l-am asemuit în timp cu cel din romanul lui Umberto Eco „Numele trandafirului”.

Eram cu doi buni prieteni, poeţi şi oameni de condei, Nicolae Turtureanu şi Cătălin Ciolca. Cel din urmă a transcris în vers ceea ce trăisem împreună. Ne-a dedicat nouă, tovarăşilor lui de drum, poema intitulată „Călătorind prin Moldova”. „Se rostogoleau fără-ncetare/ Roţile carelor de poveri,/ Roţile, / Vieţilor noastre, odinioară./ Eu însumi, de sute de ani călătoresc/ Prin Moldova,/ Într-un automobil ca o lacrimă mă apropii./ Mă îndepărtez…”

Peste aproape 33 de ani la număr poetul s-a urcat pe aripi de suflet îngeresc şi a suit la cer. Adică nu el, pământeanul coborât în pământul Eternităţii Iaşilor, ci sufletul lui, acea plăsmuire părelnică ca visul, de care a dat seama în toată lucrarea sa. „Nu am ceea ce îndeobşte se cheamă chemare/ ci numai un neînsemnat meşteşug/ de a pune vorbele cap la cap, sunt/ aproape convins că nu mă înşel, totuşi,/ mă amăgesc strigând cu deplină bună ştiinţă, adică sunt/ aproape convins că n-o să iasă nimic, decât sufletul…”

Cătălin Ciolca fusese norocit cu destule chemări. Avea, de pildă, vocaţia rară de a-şi arăta sufletul în toată splendoarea tainei şi curăţiei, dar doar celor răbdurii să vază. Aparent părea ferecat, retractil, greu sociabil şi chiar uşor irascibil. Uneori, incomod de-a dreptul. Dar acestea nu erau decât armura în care-şi tăinuia comoara, sufletul, bulgărele acela de foc şi simţire, ce nu-i uşor de descoperit, dar ale cărui dogoare şi mireasmă, de se întâmplă să ai norocul să-ţi iasă în cale, îţi dăruiesc bucuria comuniunii şi comunicării. Exigent în primul rând cu sine, Cătălin Ciolca izbutea să te ia din când în când părtaş parcă la un răsărit de soare în câmpia baştinei ialomiţene şi să te fericească cu împurpurarea luminii unui suflet nepângărit. Cu acesta îmbrăţişa cauzele pe care le considera drepte şi le slujea cu toată energia făpturii sale. Li se consacra trup şi suflet pentru că rezonau cu setul său de valori, între care primordială era rectitudinea morală. Sfiosul, emotivul, inocentul, odată pornit, dădea măsura generozităţii şi devoţiunii de care era în stare. Îşi asuma total asemenea cauze şi le aborda cu uneltele omului de carte, călăuzit în permanenţă de un spirit critic neadormit şi de credinţa vie în valoare şi în legea morală. Aşa s-a ataşat de un topos ce nu era al obârşiilor, dar devenise o patrie a sufletului său, toposul Fălticenilor. Poate i se revelase ceva din duhul locului atunci când redactase lucrarea de diplomă în 1966 la absolvirea Facultăţii de Filologie din Bucureşti, ce se ocupa de unul din spiritele înalte ale Fălticenilor, Anton Holban. În această aşezare a Moldovei de nord, valahul cu suflet de moldovean găsise, scoborând în trecute şi glorioase vârste, nu doar sălaşul mirabil al unor germinaţii spirituale roditoare, ci mai ales testimoniul de preţ al modului în care bunele întemeieri şi rostuiri instituţionale generează climate prielnice respirărilor culturale elevate şi aşază existenţa oamenilor şi comunităţilor în albia cea mănoasă.

S-a simţit afin cu acest model de rânduire a vieţii şi a perceput ca pe o datorie înfăţişarea în vremurile noastre de reaşezare şi reconstrucţie morală a unei asemenea fertile experienţe, a strădaniilor şi ostenelilor oamenilor din această parte de ţară închinate binelui public, propăşirii urbei, ţinutului, ţării, aşa cum s-au structurat fericit aici de-a lungul timpului. A avut inspirata idee de a le prezenta într-o carte unică în felul ei, „Cartea Fălticenilor de la A la Z”, în care a strâns şi comentat original toate aceste elemente alcătuind un veritabil corpus, ce au dat naştere la ceea ce pentru înalte spirite româneşti, precum George Călinescu, a constituit „miracolul fălticenean”. Poetul, şlefuitor de bijuterii lirice, „sentimentalul incurabil”, cum îl caracteriza Nicolae Manolescu în cronica din „Contemporanul” la cartea de debut „Versuri”, apărută în 1968 la Editura pentru Literatură, a etalat prin acest demers lexicografic chemarea pentru cercetare şi istoria literaturii şi civilizaţiei româneşti.

Cu rigoare ştiinţifică şi tenacitatea căutătorului argonautic al izvoarelor, cu iscusinţa omului de condei călit în lungi şi grele campanii publicistice, Cătălin Ciolca a descris, înscriindu-se în canonul dicţionarului academic, aşezări, instituţii, oameni, adică tot ceea ce a fost şi este semnificativ în crearea plasmei spirituale a toposului Fălticenilor. Multe dintre aceste informaţii, interpretate în înţelesurile lor de adânc, sunt inedite şi conturează grăitor o bogăţie de fapte şi întâmplări de seamă petrecute la poalele Stânişoarei, în spaţiul dintre Siret, Şomuz şi Moldova, în celestul târg al Folticenilor. Între figurile portretizate în ceea ce au definitoriu, evidenţiindu-se cu argumente solide rolul lor local, dar şi naţional, se găsesc numeroşi oameni ai Bisericii care au adus obolul lor preţios în cristalizarea ambianţei de emulaţie spirituală a Fălticenilor, cea care i-a conferit şi renumele de Florenţa României.

Acest op lexicografic semnat de Cătălin Ciolca reprezintă o carte de căpătâi, una din cele mai importante contribuţii de gen din cultura noastră. Gândul de a realiza o asemenea carte i-a încolţit în minte autorului în 2003, în timpul colaborării noastre pentru editarea, la Editura „Omnia”, pe care o păstorea, a cărţii mele „Fălticeni”, album monografic. L-am invitat să redacteze o cronologie a principalelor momente din istoria Fălticenilor ca să o includ în volum. Mi-a oferit însă o surpriză, prezentându-mi un dicţionar fălticenean sub genericul „Galeria oamenilor de seamă”. Acesta a fost sâmburele din care a odrăslit în 2005 o lucrare de sine stătătoare, „Cartea Fălticenilor de la A la Z”. A adâncit şi îmbogăţit în paginile acesteia cercetarea la imboldurile şi cu sprijinul părintelui arhimandrit Timotei Aioanei, Preasfinţitul episcop-vicar al Bucureştilor de azi. În afară de diligenţele făcute pentru asigurarea suportului financiar necesar tipăririi, PS Timotei a furnizat autorului dicţionarului informaţii privitoare la slujitorii Bisericii din ţinut şi sugestii binevenite de cuprindere a unor nume mai puţin cunoscute opiniei publice, care însă lăsaseră urme de neşters în mănăstirile şi bisericile de parohie ale zonei; faptele lor binemeritând neuitarea şi recunoştinţa generaţiilor de acum şi din viitor. În anul 2010 a apărut o nouă ediţie a cărţii, mult lărgită cu noi şi de folos articole referitoare la „Oameni şi locuri”, după sintagma sadoveniană. Semnalele venite dinspre cititori şi din mediul comunitar l-au determinat pe Cătălin Ciolca să continue cronica sa menită a da seamă şi de alte fapte ce se cereau consemnate. Cronicarul a lucrat râvnitor, stând ceasuri îndelungi în arhive şi biblioteci, discutând cu păstrătorii de informaţie orală şi lucrând jertfelnic într-o vreme când din umbră boli grave îi puneau viaţa în primejdie. Ştiu că era aproape gata cu redactarea celei de a treia ediţii, una şi mai cuprinzătoare, adusă la zi, ce va fi cu siguranţă un izvor pentru cei care mâine vor duce mai departe această nobilă lucrare. Sper ca manuscrisul să se afle într-o fază ce va permite tipărirea şi apariţia cărţii, un dar la despărţire de la cel care, lucrând cu exigenţa şi acribia cercetătorului, a scris-o şi cu un colţ al inimii.

Valahul a lăsat fălticenenilor o moştenire valoroasă. A făptuit pentru urbea de pe Şomuz ceea ce unii dintre fălticenenii de baştină, cu vocaţie în domeniu, n-au găsit de cuviinţă că ar fi de datoria lor sacră. E drept, s-ar fi înhămat la o trudnică şi anevoioasă întreprindere, ce poate i-ar fi stânjenit în alte mai importante preocupări. Cătălin Ciolca s-a dăruit total acestei opere, una ce-l înscrie pentru totdeauna în galeria venerabililor cronicari ai locului. A purces în această nu uşoară misiune dintr-un mare respect pentru topos, cel care întruneşte, potrivit vederii sale, multe dintre virtuţile poporului român, oferind prin întâmplările unei istorii tumultuoase, nu lipsite de încercări şi chiar tragedii, o pildă de renaştere morală şi spirituală într-o vreme a resurecţiei noastre şi reînnodării firului rupt odată cu instaurarea comunismului în România.

Poetul, omul de carte Cătălin Ciolca, prietenul de nădejde şi de drum lung şi-a încheiat călătoria prin Moldova, a cărei emoţie o transcria în poezia invocată la începutul însemnărilor noastre înlăcrimate. Nu va mai umbla, cum scrie în poema respectivă, „într-un automobil cu suflet de iepure”. S-a urcat pe aripi de suflet îngeresc şi zboară prin ceruri, mângâiat poate la gândul că nu l-am uitat şi nu vom uita mai ales vrednica sa lucrare destinată semenilor.