Călătorul şi diplomatul

Vasile Alecsandri a fost un călător împătimit. Unul vicios aproape. Parcă nu-şi găsea stare dacă n-o lua la picior de câteva ori pe an. În 1849 domnitorul Moldovei Mihail Sturza i-a oferit postul de şef al Arhivelor ţării tatălui său, vornicul Vasile Alecsandri, şi acesta după numai trei luni l-a cedat fiului, poetul. Cuprins de demonul călătoriei, noul înalt demnitar s-a găsit mai mult prin concedii, solicitate pentru a voiaja peste hotare. Aşa s-a întâmplat două luni în vara lui 1850 şi în alte patru în 1851. La fel au stat lucrurile şi în iarna 1852-1853. De altfel, ca să nu fie legat de glie şi să se înfrupte neîngrădit din bucuria călătoriei, Vasile Alecsandri va părăsi repede slujba. Şi-a dat demisia la 22 aprilie 1853. Era acum liber ca păsările cerului. Cu un tată bogat, îşi putea îngădui astfel de plăceri. Cu alte cuvinte, făcea ceea ce-i poftea inima. Era mai tot timpul plecat în voiaj. Se ducea nu neapărat unde vedea cu ochii. Avea ţinte precise, dar de multe ori mai, mai c-ar fi pornit-o ca un zănatic cât mai departe, aruncându-se de-a dreptul în necunoscut. Odată, aflându-se la Marsilia, în 1882, a zărit două pântecoase corăbii ce se pregăteau să ridice ancora spre China şi America şi puţin a lipsit să nu urce pe puntea lor din dorinţa niciodată ostoită de a descoperi ­colţuri neştiute de lume. Acest impuls lăuntric de nedomolit l-a împins să ia calea Africii, într-o călătorie de pomină. Se îndreptase de la Paris la Biaritz, trăind voluptuos senzaţia întâlnirii cu oceanul şi a scaldei în apele acestuia. O făcu, scrie în însemnările sale, cu „mulţămire nespusă”. Încolţise atunci în sufletul său visul unui drum în Spania, de unde să ia calea Africii. A ales să călătorească de la Bayonne cu „malposta”, un atelaj hipic de poştă, în care era permisă urcarea a doar doi călători. A trecut ca fulgerul pe la Toulouse, Nimes, Marsilia, unde a suit pe un vapor cu direcţia Gibraltar. De aici spre Tanger, în Maroc. Africa l-a dezamăgit cu sărăcia, ariditatea şi sălbăticia ei. 
Aceste călătorii nu se petreceau niciodată în fuga calului, cu excepţia drumurilor între poşte. Durau cu lunile şi câteodată cu anii. Vasile Alecsandri, călătorul devorat de această pasiune, nu se arată atent doar la peisaj, ci observă sagace deprinderile oamenilor, moravurile din societate, pe care le compară cu cele de acasă. Are întrevederi cu oameni însemnaţi, dar obişnuieşte a se amesteca cu lumea de rând. Călătoriile au fost o şcoală la fel de preţioasă ca şi cea a studiilor de la Paris, unde a fost trimis, aidoma altor odrasle boiereşti, moldoveanul C. Negri, munteanul Ion Ghica, să se pregătească pentru o carieră înaltă. 
Despre Vasile Alecsandri se poate afirma cu îndreptăţire că a fost un cunoscător profund şi subtil al lumii. E important de menţionat că ceea ce a strâns ca tezaur din locurile pe unde a umblat cu o satisfacţie netăinuită a dăruit semenilor spre folosul ţării sale. Nu numai şi-a scris impresiile, dar a şi pus la dispoziţie priceperea şi relaţiile în mediile politice internaţionale cele mai înalte ale vremii, servindu-şi naţiunea ca diplomat sau ministru de externe. În 1858 a fost ministru cu titlul provizoriu în timpul căimăcămiei şi pregătirii actului Unirii, care a constituit cauza sa sfântă. Apoi s-a remarcat ca ministru definitiv la Externe după realizarea actului de la 1859. Carisma, vocaţia de conviv, arta de negociator, cultura şi comportamentul rasat au fost folosite cu succes în câştigarea bunăvoinţei marilor puteri şi mai cum seamă a Franţei lui Napoleon al III-lea, al cărui apropiat era, pentru împlinirea idealului unităţii româneşti. Alecsandri ştia cu dibăcie să găsească prieteni. Bonomia şi înţelepciunea lui cucereau. Dobândea prietenii nu doar pentru sine, ci şi pentru patria sa. O reprezenta cum nu se putea mai bine. Fusese hărăzit cu multe daruri. Cu verb mai cu seamă, însă şi cu iscusinţă diplomaticească. Ştiindu-se aceste calităţi, primeşte misiuni speciale, între care demersurile încununate cu succes pentru obţinerea independenţei, devenită realitate după Războiul ruso-turc din1878. În 1884 este numit ministrul României la Paris, calitate în care face o figură excelentă. Diplomatul Vasile Alecsandri este cel care a comandat și semnat contractul, printr-o abilitare primită de la autoritățile române, prin care s-au achizițonat de la Paris stofa pentru veșminte și anumite odoare spre înzestrarea Catedralei Mitropolitane de la Iași în vederea târnosirii din 1887. În slujba ţării sale nu apelează numai la farmecul personal şi la imensul lui prestigiu, ci şi la vers. În 1878 a obţinut „Le prix du chant latin” pentru „Cântecul gintei latine”. George Călinescu în „Istoria literaturii române” minimalizează însemnătatea premiului, caracterizând poezia drept o „naivitate”, deşi admite, totuşi, că prezenţa lui Mistral în mişcarea filibrilor a stârnit „o oarecare vâlvă în această chestiune, a avut un efect ce nu se poate neglija pentru cunoaşterea României, nu-i vorbă, la ordinea zilei prin războiul din Bulgaria”.
E fără tăgadă că Vasile Alecsandri s-a dovedit în câmpul diplomatic omul potrivit la locul potrivit. Un diplomat de care azi, când ţara se găseşte într-un moment crucial pentru destinul ei, am avea mare nevoie. Din păcate, arar se caută şi se cultivă astfel de personalităţi în diplomaţia românească. Ambasadele şi misiunile noastre sunt pline de mediocrităţi, de prieteni, de clienţi politici ai celor aflaţi la putere. Aducerea aminte a cazului lui Vasile Alecsandri, care este poate cap dintr-un şir mai lung de străluciţi diplomaţi români, e şi o invitaţie la necesara reflecţiune. Se poate şi altfel. Ţara n-are trebuinţă în falanga de emisari externi de sinecurişti, era să zic securişti, ci de oameni cu vocaţie. Aidoma lui Vasile Alecsandri, care a fost exponent cu adevărat al României cu verbul poeticesc şi cel diplomaticesc. Mânuite cu brianţă amândouă deopotrivă.