Căldările egiptene

În Vechiul Testament aflăm de episodul legat de prezenţa evreilor în pustia Egiptului timp de 40 de ani. Nemulţumirile acestora erau permanent argumentate din punct de vedere trupesc şi niciodată din cel duhovnicesc. După minunea pogorârii manei în chip minunat, care a prefigurat pe Hristos Domnul, Pâinea Care S-a pogorât din cer, poporul îndărădnic a regretat desfătarea gastronomică din exil în detrimentul libertăţii. Întrebarea firească care ne preocupă pe noi are referire la asemănarea, în multe cazuri concrete din cotidianul nostru, cu poporul ales, dar neascultător şi nelucrător al poruncilor dumnezeieşti.

Starea de nemulţumire deformează conceptul de vieţuire plăcută înaintea lui Dumnezeu. Aceasta creează o predispoziţie continuă pentru judecata aproapelui şi de aici o nelinişte chinuitoare şi aducătoare de pagube materiale şi spirituale. Când nu postim, suntem biruiţi de duhul măcelăriei sângeroase, neputând aduce nici o jertfă plăcută, ca aceea a lui Abel, dând vina pe diferitele neputinţe şi slăbiciuni trupeşti.

Lipsa comuniunii cu Hristos este cauză şi efect pentru totalitatea nemulţumirilor personale ale omului, tot mai străin de mântuire, în raport cu tot ceea ce este creat şi dăruit de Dumnezeu. Tot timpul omul are o altă variantă a vieţuirii, o altă viziune asupra fericirii, care marginalizează până la excludere elementul religios, sau mai bine zis chipul lui Dumnezeu din om. De aici toate planurile pur umane eşuează şi totul se transformă în haos, într-o rătăcire prelungită de 40 de ani.

Un argument al neputinţei de a fi prezent la săvârşirea slujbelor bisericeşti, adică de a te bucura de părtăşia harului Duhului Sfânt prezent în viaţa Bisericii, constă în lipsa timpului, tot mai puţin pentru suflet, uitând că cea mai ostenitoare muncă este tocmai rugăciunea nevoitorilor pustnici, care cu adevărat se roagă neîncetat pentru întreaga omenire, spre deosebire de noi, care pierdem firul rugăciunii după câteva zeci de secunde.

Simpla eliminare treptată sau bruscă a rugăciunii de dinaintea şi de după fiecare masă în familie şi nu numai creează o stare de nepăsare faţă de Creatorul, Mântuitorul şi Sfinţitorul lumii, o indiferenţă molipsitoare şi aducătoare de egoism bolnăvicios. Duhul invidiei faţă de aproapele naşte firea nemulţumitoare în om, patimă tot mai agresivă, care se manifestă în toate împrejurările, virus ascuns tot mai adânc în abisul multor suflete nepocăite şi neîndreptate.

Neacceptarea unor situaţii de moment, care reprezintă încercări de credinţă prin suferinţă trupească şi sufletească sau prin diferite pagube materiale, aduce aceeaşi stare de revoltă împotriva lui Dumnezeu ca şi celor rătăciţi în pustie. A te mânia pe Dumnezeu pentru diferite motive omeneşti sau a-L chema să pedepsească grabnic pe duşmanul tău nu reprezintă decât o manifestare a reminiscenţelor ideilor păgâne, neeliminate complet la scaunul de spovedanie. O percepţie corectă a voii dumnezeieşti nu poate fi înţeleasă decât în urma vieţuirii duhovniceşti în duhul iubirii lucrătoare prin credinţă.

Poate că mulţi dintre noi uităm să mulţumim Sfintei Treimi că, pentru rugăciunile tuturor sfinţilor, suntem vieţuitori vremelnici ai acestui pământ, bucurându-ne de frumuseţea şi măreţia creaţiei văzute, în aşteptarea statornică şi smerită a celei nevăzute. Trebuie să învăţăm a mulţumi atât pentru cele mici, cât şi pentru cele însemnate, pentru cele pentru trup, dar şi pentru cele de folos sufletului, pentru vacile cele grase şi frumoase, dar şi pentru cele slabe şi urâte.

Sfârşitul tuturor lucrurilor, sau mai bine zis al acestei lumi, va fi atunci când nu se va mai aduce mulţumire lui Dumnezeu, când nicăieri nu se va mai săvârşi Taina Euharistiei - Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, când rânduielile bisericeşti vor deveni materie de studiu pentru diferiţi cercetători, când Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie vor fi uitate de poporul ce odinioară era numit cel binecredincios, când dragostea se va răci.

Pentru a nu ne asemăna cu nemulţumitorii epocii actuale sau ai celor din întreaga istorie a umanităţii trebuie să plecăm genunchii în chipul cel mai curat al pocăinţei, pentru a ne împărtăşi de toate darurile sfinte şi dumnezeieşti, nemairâvnind la căldările egiptene.