Călugărul cel mândru

Nu este alt drum spre mântuire decât cel al smereniei, ne învaţă Evanghelia vameşului. De va fi cineva neatins de păcate trupeşti, de desfrânare, lăcomie sau altă patimă grosieră, să nu se înalţe cumva cu gândul său socotindu-se pe sine sfânt şi fără de păcate, pentru că va greşi înaintea lui Dumnezeu cu mândrie. Iar lui Dumnezeu mai plăcut îi este un păcătos smerit decât un drept mândru.

Pilda de astăzi ne vorbeşte despre osânda primită de un asemenea om.

Un sihastru oarecare trăia în pustie şi avea un frate mirean la ţară, într-un sat. După un timp, a murit fratele lui şi rămânându-i un copilaş de trei ani, eremitul l-a luat cu sine în pustie, la chilia lui. Şi n-a văzut copilul nici un om decât pe bătrânul sihastru care îl hrănea, nici femeie, nici sat. Nici măcar pâine n-a mâncat, nici n-a ştiut ce şi cum este viaţa lumii acesteia. Totdeauna era în pustie cu unchiul său postind, rugându-se şi lăudând pe Dumnezeu. Iar după îngroparea lui, sihastrul s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i descopere despre acest copil, în care ceată de sfinţi este pus.

Dar în visul avut în noaptea următoare, bătrânul a văzut un loc întunecat şi plin de miros greu, iar în mijlocul acelui loc era copilul, zăcând de supărare nespusă.

Sihastrul s-a mirat şi a grăit către Dumnezeu: „Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Au doară nu era curat acest copil pe care l-am ferit de orice păcat? Ce nădejde de mântuire mai avem noi, cei crescuţi în patimi şi ispite de tot felul?“

Atunci îngerul Domnului i-a zis: „De ce plângi aşa, bătrâne, şi te tânguieşti? Copilul într-adevăr era neatins de păcatele trupeşti ale lumii acesteia. L-ai învăţat multe, cum să postească, cum să privegheze. Însă pentru ce nu l-ai învăţat şi smerenia? Că avea mândrie mare şi înălţare în inima sa, socotindu-se pe sine pentru curăţia lui om mare şi sfânt. Cu acest gând trufaş a murit. Deci să cunoşti că nu este nedreptate la Dumnezeu, fiindcă tot cel ce se înalţă pe sine în gândul său necurat este înaintea Domnului“. După care îngerul s-a făcut nevăzut, iar bătrânul a plâns până la sfârşitul zilelor pieirea copilului. (Adaptare de Augustin Păunoiu după o pildă din volumul „Slava deşartă. Apoftegme ale Sfinţilor Părinţi“, coordonator ieromonah Savatie Baştovoi, Editura Cathisma, 2007)