Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Când gândul devine faptă

Când gândul devine faptă

Un articol de: Mihai Gojgar - 10 Oct, 2010

Este atât de cunoscut episodul Învierii fiului văduvei din Nain, încât nu este deloc nefiresc să crezi că nu mai ai nimic de spus pe această temă. Nu doar pentru că este una dintre cele trei învieri din morţi săvărşite de Mântuitorul Hristos şi relatate în Sfintele Evanghelii (în afară de Învierea Sa din morţi), ci şi pentru că mila revărsată de Domnul asupra îndoliatei mame a fost subiectul a multe şi măiastre cuvântări.

Aşa după cum bine se ştie, minunea se petrece într-un cadru "neprogramat", într-una din călătoriile lui Iisus prin cetăţile Ţării Sfinte. "Şi după aceea, S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea" (vv. 11-12). În cei trei ani şi jumătate este mai mult decât probabil ca Învăţătorul lumii să fi întâlnit, în repetate rânduri, cortegii funerare. Cu toate acestea, singurul drum spre locul de îngropare întrerupt de Iisus a fost acesta, la poarta cetăţii Nain. Căci aflăm că "văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui" (vv. 13-15).

Desigur, ne putem întreba de ce la Nain? Iarăşi, de ce Iisus n-a intervenit mereu în cazuri asemănătoare, de ce nu a amânat drumul spre groapă al celorlalţi oameni adormiţi pe care îi va fi întâlnit? Sunt întrebări legitime pentru mintea noastră omenească, atât de palid chip al raţiunilor divine. Deoarece nu se putea ca Acela Care a rânduit toate, Care a pus păcatului hotar prin moarte, Care a dat lege lumii şi vieţii omeneşti, să afecteze natura relaţiilor aşezate de El proniator în lume. Dar învieri şi minuni s-au produs, ele ce sunt? Nu sunt lezări ale aceloraşi legi naturale invocate mai devreme? Nu, nu le spunem lezări, ci demonstraţii ale atotputerniciei divine, ale limitelor unor reguli conforme cu mărginirea firii umane. Sunt chipuri excepţionale prin care Hristos-Domnul propovăduieşte Evanghelia vieţii arătând fapta miraculoasă ca apanaj al Persoanei Sale divino-umane. Iisus nu strică legile firii umane, ci arată sensul lor. Nu le anulează, ci le pune în antiteză cu absolutul pe care cei de faţă la minuni îl pregustă înaintea venirii Sale întru slavă.

Legile rămân valabile şi după ce Hristos face minunea, orice minune, dar oamenii realizează că lumea în care îşi mişcă ţelurile şi grijile este doar un chip, o icoană a Împărăţiei cerurilor spre care trebuie să tindă, acolo unde miracolul învierii devine firesc.

De ce la Nain? Pentru că aici a hotărât Domnul că fapta ar impresiona mai mulţi oameni, că îi va schimba, că îi va atrage la Evanghelia iubirii. Şi pentru că I S-a făcut milă. Dar nu I se făcuse milă până atunci, la vederea celorlalte triste procesiuni? Probabil că da, imposibil să nu. Dar acum Evanghelistul notează: "I s-a făcut milă" (v. 13). De ce? Pentru că imediat Hristos acţionează: îl învie pe tânăr şi aduce bucuria în jur. Aşadar, mila este un sentiment care se cere întrupat. Un gând ce trebuie împlinit. Nu este suficient să îţi fie milă de la distanţă. Trebuie să ajuţi, să oferi, să sprijini, să dai alinare, să mângâi, să plângi cu celălalt. Altfel, gândul nobil se pierde şi, odată cu el, şansa de a ne face chipuri smerite ale Mântuitorului Hristos. "Că mai mare decât cerurile este mila Ta şi până la nori adevărul Tău" (Ps. CVII, 4).