Când inima gândeşte...

În două tâlcuiri anterioare mijlocite de Ziarul Lumina, am stăruit asupra unei descoperiri dumnezeieşti împlinite prin Cartea lui Iov asupra celei mai tulburătoare forţe cu rădăcină divină din fiinţa omenească, Eul pur, Ego purus, or, cu termenul lui Cicero: animus purus. La o treap-tă mai înaltă de cercetare, eul pur ne apare, încă mai răspicat, ca fiind „ascunsul gând din oameni“, dat pe faţă chiar de Dumnezeu, cum o şi arată Elihu: „Că de vorbit El, Domnul, vorbeşte doar odată; // a doua oară însă El se rosteşteân vis // sau, noaptea, în vedenie // precum atunci când cade grea frica peste oameni // la vreme de odihnă şi somn în aşternut; atunci El dă pe faţă ascunsul din oameni (...) // ca, astfel, să-l întoarcă pe om din strâmbătate // şi trupul să i-l scape de prăbuşire-n hău // şi sufletul din moarte la pândă să i-l scoată, // spre a nu fi şi el unul din cei căzuţi în luptă“ (Iov, 33, 14-18).

Dezvelirea, dezvăluirea, darea pe faţă, sunt actele asincrone ale eului pur, iar la rădăcina lor se află intervenţia secundă (postcreaţie) a lui Dumnezeu, „ca, astfel, să-l întoarcă pe om din strâmbătate“. Eul pur este mai complex decât intelectul, căci este „gândire cu inima“ („când inima-i gândeşte întoarcerea la Domnul // şi omului va spune păcatul lui întreg“ (Iov 33, 23). „Întoarcerea la Dumnezeu trebuie să fie un act nu numai al intelectului, ci şi al simţirii, inima fiind considerată sediul sentimentelor. Asocierea dintre noos şi kardia va căpăta o profundă dimensiune duhovnicească în practica isihaştilor, a căror rugăciune se va numi a «minţii în inim㻓 (IPS Bartolomeu, notă la Iov 33, 23). Prin urmare, o reprezentare despre eul pur o avem prin această rugăciune a „minţii în inimă“, încât putem spune că tocmai aceasta este starea nucleară şi, totodată, virtuală a eului pur: „mintea coborâtă în inimă“, „mintea din inimă“.

Noo-cardia, adică noologia minţii din inimă, cum s-ar putea traduce această sintagmă compusă din noos şi kardia, descrie această starea de graţie, când eul pur se actualizează îndreptător, iluminator, însufleţitor până la exaltare, cum ne spun metaforele de care se slujeşte Elihu pentru a-şi descrie starea noocardiei: „cazan în clocotire“, „burduf cu must ce fierbe“. Oare nu sunt toate acestea faţete fenomenologice care pot susţine o ştiinţă a fenomenului asincron al intervenţiei proniatoare a lui Dumnezeu în viaţa noastră obişnuită!?

„Când inima gândeşte întoarcerea la Domnul (...); atunci El (Domnul) nu-l va lăsa să cadă-n moarte // şi-i înnoi-va trupul ca varul pe perete“ (Iov 33, 23-24).

Cuvântul lui Elihu pare menit să lămurească tocmai faptul că Iov e „fără păcat şi fără nici o vină // şi fărâ să-şi fi dat mâna cu cei fără de lege, nici să fi mers pe cale cu cei necredincioşi“ (Iov 34, 8). În plus, Cuvântul lui Elihu pare a fi anume menit să aducă lămuriri asupra eului pur sădit de Dumnezeu în om ca parte superioară a sufletului său, ca mecanism asincron al făpturii, fără de care totul s-ar nărui: „Că dacâ ar vrea El totul pe loc să se oprească // şi duhul dintr-o dată să-l ţină lângă Sine, // atunci deodată totul din viaţă ar muri // şi omul s-ar întoarceân pământul deânceput“ (Iov 34, 14-15). Aici e vorba nu de Duhul Sfânt, ci de duhul lui Dumnezeu, care pune şi menţine totul în mişcare. În ebr.: „Dacă El Şi-ar chema duhul înapoi // şi suflarea Şi-o va aduna la Sine...“, un paralelism sinonimic care pledează pentru nemajuscularea substantivului duh“ (Nota IPS Bartolomeu la Iov 34, 14). Sesizăm aici o rădăcină pentru teologia palamită a energiilor necreate. Ochiul atoatevăzător al lui Dumnezeu le vede pe toate, şi bune şi rele, însă dacă „răul vine din popor“, atunci El, Domnul, va închide „ochii când om viclean domneşte“ („Şi dacăânchide ochii când om viclean domneşte // o face pentru răul ce vine din popor“: Iov 34, 30). Teribilă cumpănă pentru popoare şi, iată, ea se pune ca o sine lărgită în starea de suferinţe şi nenorociri potenţiale ale popoarelor, actualizând scara pedepsei când răul ce vine din popor sporeşte şi ori de câte ori sporeşte. Evident că însuşi Elihu, care pare, în ciuda vârstei, apt să teologhisească multe lucruri subtile, se vădeşte inabil să tălmăcească „adevărul“ lui Iov şi adâncul sufletului său, adică teologia Eului pur care este însuşi templu al lui Dumnezeu şi pe care nimic nu-l atinge chiar atunci când toate cele materialnice şi trupeşti sunt surpate. Ba mai mult, acolo este pus şi „trup interior“, de vreme ce din trupul surpat, ros de boală şi de ulceraţii, de putreziciunea vie, al lui Iov, renaşte trup înnoit, ca o „recreare“, o „renaştere“. Iar acestea toate au caracter asincron, nu sunt de la cele care se surpă în timp, ci de la cele care se dovedesc mai tari decât timpul, care aduc restaurare acolo unde părea că nimic nu mai e de făcut, că totul s-a dus, aduc sănătate în miezul devastator al bolii, aduc viaţă în nimicirea morţii, păstrează dreapta mărturie şi mărturisire a lui Dumnezeu acolo unde Dumnezeu părea să nu mai fie ca-n această etapă a vieţii lui Iov, când totul era pierdut, sănătate, averi, copii şi bietul muritor părea părăsit de toţi şi de toate, de însuşi Bunul Dumnezeu. În mijlocul acestor nenorociri triumfă, iată, ca din cer, desfăşurarea opusă: sănătatea triumfă asupra bolii, viaţa asupra morţii, bunăstarea asupra sărăciei, lumina asupra nenorocului, destinul asupra sorţii, adevărul grijii lui Dumnezeu asupra amăgirii malefice a gândului că Dumnezeu te-a părăsit, însă toate acestea le dobândeşti numai şi numai dacă ai păstrat în tine tăria eului divin, conştiinţa care-l mărturiseşte pe Dumnezeu, alungarea păcatului deznădejdii cu sentimentul mai adânc păstrător de speranţă în grija Domnului şi, deci, cu gândul că Dumnezeu nu te-a părăsit. Toate vin cu adevărat din cer, căci din cele de pe pământ nu poate veni nici o salvare. Cartea lui Iov este, iată, cartea despre triumful teoriei factorilor asincroni în viaţă şi în curgerea nemiloasă a timpului care aduce pieirea.

Putem pune aici, în chip de concluzie la această treaptă a demonstraţiei noastre, cuvintele IPS Bartolomeu din Introducere la Iov: „Aşadar, nenorocirile lui Iov nu sunt opera directă a lui Dumnezeu, ci doar îngăduite de El, pentru ca prin ele să demonstreze ceva, anume că devoţiunea omului faţă de Creatorul său, chiar subţiată până la limita de jos, poate fi expresia unei relaţii directe şi dezinteresate, independentă de orice factor contingent“, (IPS Bartolomeu, Introducere la Iov, în „Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod“, Ed. IBMBOR, 2001, p. 553).