Când ne asemănăm cu Dumnezeu?

A fi alături de un necunoscut aflat în necaz înseamnă mai mult decât a-L fi ajutat pe Însuşi Mântuitorul Hristos. Cu astfel de afirmaţii îşi uimea auditoriul ilustrul orator Ioan Gură de Aur, unul dintre cei mai populari sfinţi ai întregii creştinătăţi. Sfântul Ioan, supranumit de popor Gură de Aur, reuşea cu o măiestrie de neegalat să vorbească oamenilor în cuvintele Evangheliei. Citind astăzi ceea ce s-a păstrat din scrierile sale, simţi cum, cu o impetuozitate de nestăvilit, ideile şi cuvintele sale îţi răscolesc mintea şi sufletul. În pasajele următoare, Sfântul Ioan Gură de Aur le vorbeşte creştinilor despre însemnătatea milosteniei. Departe de a fi doar un exerciţiu spiritual, milostenia apare în argumentaţia Sfântului Ioan drept cheia de boltă a oricărei vieţi creştine. Atunci ne asemănăm cu Dumnezeu, când suntem alături şi aproape de cei străini şi necunoscuţi, aflaţi în necaz. Când nu întoarcem faţa de la durerea celui de lângă noi, ci căutăm, discret şi fără zarvă, să-i fim aproape. Cine împlineşte acestea, poate considera, împreună cu Sfântul Ioan, că-l întâlneşte pe Iisus zi de zi, săptămână de săptămână.

Să imităm, dar, bărbaţilor, pe femeile mironosiţe! Să nu lăsăm pe Iisus în necazuri şi nevoi! Femeile acelea au cheltuit atâţia bani şi şi-au pus viaţa în primejdie chiar când Iisus era mort; noi însă - iarăşi vă voi grăi de aceleaşi lucruri -, noi nu-L hrănim când Îl vedem flămând, nici nu-L îmbrăcăm când Îl vedem gol, ci trecem pe lângă El când vedem că ne întinde mâna. Şi totuşi, dacă L-aţi vedea pe Hristos, fiecare s-ar goli de toate averile lui. Dar şi acum tot El este. Că El a spus: „Eu sunt cel sărac!“ Pentru ce, dar, nu vă goliţi de toate averile voastre. Şi acum Îl auzi, spunându-ţi: „Mie Mi-aţi făcut!“

Nu-i nici o deosebire dacă dai acestuia sau Aceluia. Nu vei avea o răsplată mai mică decât femeile care L-au hrănit atunci, ci cu mult mai mare. Dar nu fremătaţi! Chiar dacă L-ai hrăni pe Hristos, faci mai puţin lucru, pentru că vederea Lui este în stare să moaie şi o inimă de piatră, decât de a hrăni pe un sărac, pe un beteag, pe un gârbov, numai pentru că Hristos a spus că acela care dă săracului Lui îi dă. Dincolo, vederea şi vrednicia Celui pe Care-L vezi împarte cu tine fapta ta. Dincoace, întreaga faptă revine iubirii tale de oameni, bunătăţii tale. Dai mai mare dovadă de respect faţă de Hristos când, de dragul spuselor Lui, ai grijă de fratele tău şi-l ajuţi în toate nevoile lui. Ajută-l, dar, crezând în Cel Ce a primit şi a spus: „Mie îmi dai!“. De nu I-ai fi dat Lui, nu te-ar fi învrednicit de împărăţia cerurilor; de nu I-ai fi întors Lui spatele, nu te-ar fi trimis în iad! Dar pentru că El e Cel dispreţuit, de aceea mare e şi păcatul. Tot aşa şi Pavel pe Hristos Îl prigonea când prigonea pe ucenicii Lui. De aceea i-a şi spus: „Pentru ce Mă prigoneşti?“

Hristos, ascuns sub chipul săracilor

Când dăm deci celor săraci, să avem o astfel de stare sufletească ca şi cum I-am da lui Hristos. Că mai vrednice de credinţă sunt cuvintele Lui decât văzul nostru. Când vezi un sărac, adu-ţi aminte de cuvintele Lui care-ţi arătau că El este cel hrănit şi miluit. Chiar dacă săracul pe care-l vezi nu este Hristos, totuşi sub chipul acestui sărac El primeşte, El cerşeşte. Spui că te ruşinezi când auzi că Hristos cerşeşte? Ruşinează-te mai degrabă când nu dai celui ce cerşeşte! Aceasta e ruşine, aceasta e pedeapsă şi osândă. Cerşitul Lui e semnul bunătăţii Lui. De aceea trebuie să ne şi lăudăm cu el. Dar nedatul tău este semnul neomeniei tale. Dacă nu crezi acum că, întorcând spatele unui sărac, întorci lui Hristos spatele, vei crede atunci când aducându-te în faţa întregii lumi, îţi va spune: „întrucât n-aţi făcut acestora, nici Mie nu Mi-aţi făcut!“. Dar să nu dea Dumnezeu să auzim cuvintele acestea, ci, crezând acum şi făcând rod, să auzim cuvintele acelea pline de fericire care ne duc în împărăţia cerurilor.

„Dacă ne-am îngriji de milostenie ziua, am visa-o şi noaptea“

Poate că cineva îmi va spune:

- În fiecare zi ne vorbeşti de milostenie şi de iubirea de oameni!

- Da! în fiecare zi! Şi nu voi înceta de a vă vorbi. Dar chiar dacă aţi face milostenie, nici atunci n-ar trebui să încetez, ca să nu vă trândăviţi. Da, e drept, aş vorbi mai puţin dacă v-aş vedea că daţi milostenie; dar pentru că n-aţi ajuns nici până la jumătate de măsură, nu trebuie să-mi spuneţi mie lucrul acesta, ci vouă! Când mă ţineţi de rău că vă vorbesc mereu de milostenie, vă asemănaţi cu un copil care, pentru că nu învaţă să facă litera „a“, deşi i se spune de nenumărate ori, ţine de rău pe dascălul lui că îi bate mereu capul cu această literă. Cine a ajuns datorită cuvintelor mele mai grabnic la milostenie? Cine s-a despărţit de banii şi averile sale? Cine a dat jumătate din averea sa? Cine a treia parte? Nimeni! Nu-i, oare, o nebunie să-mi porunciţi să nu mai vorbesc de milostenie, când voi n-aţi învăţat milostenia? Ar trebui să faceţi cu totul dimpotrivă: dacă aş vrea să încetez să mai vorbesc, voi ar trebui să mă apucaţi de mână şi să-mi spuneţi: „N-am învăţat încă să facem milostenie! Pentru ce, deci, ai încetat de a ne vorbi?“

De s-ar întâmpla cuiva să aibă o boală de ochi, iar eu aş fi doctor şi l-aş părăsi pentru că n-am reuşit mare lucru, deşi i-am făcut spălaturi la ochi, l-am uns cu alifie şi i-am dat şi celelalte îngrijiri, oare bolnavul n-ar veni la uşa casei mele şi n-ar ţipa la mine, învinuindu-mă că sunt un trândav, că l-am lăsat tot bolnav? Oare s-ar mulţumi să-i spun, când mă învinuieşte: „Ţi-am făcut spălaturi la ochi, te-am uns cu alifii?“ Nu, ci îndată mi-ar spune: „Ce folos dacă eu tot sufăr?“ Gândeşte aşa şi despre suflet. Ce folos că am uns de multe ori cu untdelemn o mână chircită şi înţepenită, dacă n-am putut s-o înmoi? Oare n-au să-mi audă urechile aceleaşi mustrări? Şi acum bag în baia cuvântului o mână chircită şi uscată. De aceea, n-am să mă opresc până ce n-o voi întinde desăvârşit. Să dea Dumnezeu ca şi voi să nu vorbiţi de altceva decât de milostenie şi acasă şi în piaţă şi la masă şi noaptea şi în vis! Că dacă ne-am îngriji de milostenie ziua, am visa-o şi noaptea.

„Vă văd că semănaţi, dar nu cu mână plină“

Mă ruşinez să vă mai vorbesc despre milostenie. V-am vorbit de multe ori, dar n-am dobândit mare lucru de pe urma sfaturilor ce vi le-am dat. Aţi făcut ceva, dar nu atât cât am voit. Vă văd că semănaţi, dar nu cu mână plină. De aceea mă şi tem ca nu cumva să seceraţi cu zgârcenie. Ca să vă convingeţi că semănăm cu zgârcenie, să cercetăm, dacă vreţi, cine sunt mai mulţi în oraş: săracii sau bogaţii? Şi cine nu sunt nici săraci, nici bogaţi, ci ocupă locul de la mijloc? Zece la sută din populaţia oraşului e formată din bogaţi, iar zece la sută din săraci, care n-au nici un fel de avere; restul populaţiei e formată din oameni de mijloc. Să împărţim numărul locuitorilor oraşului la numărul săracilor şi veţi vedea ce ruşine este pentru oraşul nostru. Cei foarte bogaţi sunt puţini, cei cu averi mijlocii, mulţi; săracii, cu mult mai puţini decât aceştia. Cu toate acestea, deşi sunt atât de mulţi oameni în oraş, care pot să hrănească pe cei flămânzi, totuşi mulţi se culcă fără să fi mâncat ceva. Şi se culcă flămânzi, nu pentru că cei ce au nu pot să-i îndestuleze cu uşurinţă, ci pentru că mare e cruzimea şi neomenia lor. Dacă cei bogaţi şi cei cu averi mijlocii ar împărţi între ei pe cei ce au nevoie depline şi îmbrăcăminte, abia dacă ar reveni un sărac la cincizeci sau la o sută de locuitori. Cu toate acestea, deşi sunt atât de mulţi cei care pot hrăni pe cei nevoiaşi, totuşi săracii îşi plâng în fiecare zi sărăcia lor. Şi ca să cunoşti neomenia lor, gândeşte-te pe câte văduve şi pe câte fecioare ajută în fiecare zi Biserica. Şi Biserica are numai venitul unuia dintre cei mai bogătaşi din oraşul nostru. Iar numărul celor ajutaţi de Biserică se urcă la trei mii. În afară de aceste trei mii de suflete, Biserica mai ajută zilnic pe cei din închisori, pe bolnavii din spitale, pe sănătoşi, pe străini, pe schilozi, pe cei care stau la uşa bisericii pentru hrană şi îmbrăcăminte, pe scurt, pe toţi cei care cer ajutor în fiecare zi. Cu toate acestea, averea Bisericii nu se împuţinează. Deci dacă numai zece bogaţi ar vrea să ajute pe săraci, aşa cum ajută Biserica, n-ar mai fi nici un sărac în oraşul nostru“. (Texte selectate din Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilii la Matei“, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994)