Când nevroza devine muzică: „Ben Zaken”

Dintre cinematografiile Orientului Mijlociu panoramate de Festivalul Internațional `Golden Apricot” de la Erevan nu putea lipsi cea israeliană. Și dacă anul trecut Israelul a fost reprezentat de un regizor `de calibru greu”, Amos Gitai, anul acesta a fost adus în prim‑plan de o tânără regizoare și scenaristă debutantă, aproape la fel de revoltată social ca și controversatul maestru și, regizoral, promițătoare.

Este vorba de Efrat Corem, director artistic al Festivalului Cinema South din mica localitate israeliană Sderot, de lângă Fâșia Gaza. Drama de familie Ben Zaken, prezentată de aceasta la Erevan, este primul ei lungmetraj de ficțiune. Deși este o peliculă sumbră și pesimistă, lipsită de orice sentiment pozitiv, filmul a primit două nominalizări, la Festivalul de Cinema Independent de la Buenos Aires și la Festivalul de la Ierusalim, dar nici pe spectatorii și criticii de la Erevan nu i‑a lăsat indiferenți.

Filmul prezintă o pagină de actualitate domestică israeliană, sordidă nu prin realitatea de zi cu zi a războiului (ca multe alte filme), ci prin precaritatea vieții de zi cu zi - nu atât precaritatea materială, cât cea nervoasă, manifestată în iritarea și nemulțumirea generală, manifestate atât între oameni de aceeași vârstă, cât și în relațiile dintre generații. În orășelul Ashkelon, locul de desfășurare a acțiunii (care este și orașul de naștere al autoarei, situat tot în apropiere de Fâșia Gaza), parcă e un făcut să nu se înțeleagă om cu om. Se pare că un focar al conflictelor de orice fel plutește aici în aer... regizoarea nu își propune să îl detecteze sau să îl diagnosticheze, dar îi sesizează foarte bine efectele, și în orchestrarea acestor fenomene polifonice de frustrare stă măiestria regizorală a filmului. Această obsesie a discordiei generale, trăită aproape ca un blestem al condamnării la neînțelegere, o apropie subiectiv pe autoare de poetica aceluiași Amos Gitai. Doar că la Gitai lucrurile sunt mult mai complexe.

Ben Zaken este în același timp o dramă a maturizării. Acțiunea se desfășoară în jurul unei fetițe de 11 ani, Ruhi, și a familiei sale, compusă din trei generații, în care trăiește aceasta. Orfană de mamă, crescută doar de tatăl său, un muncitor constructor care abia își câștigă existența, îngrijită de o bunică atentă și încă în putere, dar cu sensibilitatea uzată de brutalitățile vieții, Ruhi este ceea ce se cheamă un copil‑problemă. La școală este bătută de colegi `pentru că are limba ascuțită”. Nu are prieteni. Singura persoană de care se simte mai apropiată este tatăl său, Schlomi, dar acesta este atât de copleșit de propria inadaptare la viață, încât nu reușește să‑i ofere sprijinul moral de care are nevoie și nici pe cel fizic. Când află că fetița este hărțuită sexual de un vecin obsedat cu alură de culturist, tatăl nu are curajul să îi ia apărarea și așteaptă susținerea fratelui său mai energic, Leon, care este pilonul de bază al întregii familii. Schlomi este laș și mărturisește că frica l‑a chinuit toată viața, iar acum acesta nu face decât să accentueze depresia cauzată de pierderea soției. Leon, fratele mai mare, este un evreu tradiționalist, merge regulat la sinagogă și are o firmă de construcții, la care lucrează și Schlomi (care nu merge la sinagogă). Ambii tineri bărbați sunt necăsătoriți; Leon o respinge brutal pe o vecină tânără îndrăgostită de el, care, pentru a‑i face curte, încearcă să se împrietenească cu Ruhi. Cei doi frați sunt îngrijiți de mama lor, cel mai lucid membru al familiei; dar și ea este depășită nervos de ceea ce se întâmplă în jurul ei.

Acceptându‑și înfrângerea ca părinte, Schlomi se gândește să o dea pe Ruhi la un orfelinat, mediu în care a crescut și el și din care are câteva amintiri frumoase, ca exercițiile de călărie... discuția pe această temă dintre cei doi, susținută în aceeași cheie de maximă sobrietate, este unul din cele mai tandre și triste totodată momente ale filmului.

De fapt, toate personajele sunt depășite nervos de situația din jur, sunt dominate de frustrări și nu au răbdarea să‑și asculte aproapele. Chiar dacă filmul nu dezvoltă acest subiect, putem observa că fiecărui personaj îi lipsește, de fapt, un membru apropiat al familiei (inclusiv tinerei care îi face curte lui Leon), de ca și cum fiecare suferă inconștient de amputarea unui membru vital. Iar această suferință, care durează de generații, datorată, în principal, stării permanente de vendetism și război, pare cauza principală a nevrozelor nevindecate, chiar dacă filmul nu vorbește despre aceasta. Dacă acceptăm că și nevrozele își au ciclurile și muzicalitatea lor, putem vedea cum filmul surprinde simfonicitatea tristă a acestora.