Când presa îşi dispreţuieşte cititorii

Editorialul, ca de altfel orice articol de presă, se doreşte a fi actual prin punerea în condei a unei teme de actualitate. Din acest motiv ochiul critic caută un subiect. Succesul e garantat atunci când sondezi şi expui ceva inedit, care să şocheze sau măcar să pună pe gânduri cititorii. De multe ori evenimentele dramatice şi negative nasc cele mai "vii" pagini de presă. De aici apare cinismul jurnalistului, care în loc să sară în ajutor sau să păstreze discreţia devine spectatorul care, de pe margine, îşi freacă mâinile sondând sinonimia bogată a limbii pentru a compune fraze cât mai ispititoare. Când observăm direct această atitudine a presei, o criticăm, dar, în acelaşi timp, ne înfruptăm copios din roadele ei. Dovadă stau tirajele de peste 200.000 de exemplare ale ziarelor de scandal.

Putem vorbi aici de o dezumanizare a presei. Din dorinţa de a deschide ediţia cu ceva atrăgător se uită faptul că dincolo de cuvinte se află oameni. Dar şi înainte de apariţia presei scrise a existat dispreţul faţă de persoana umană. Un părinte din pateric, avva Teodor de la Ferme, le spunea ucenicilor săi că "nu există virtute mai mare decât a nu dispreţui pe nimeni". Ştia părintele cât este de greu să nu condamni.

Dispreţul este o tară a umanităţii, născută din afişarea superiorităţii faţă de altul. Aşa cum bogatul îl dispreţuieşte pe cel sărac, şi în biserică avem tendinţa să-i dispreţuim pe cei care nu vin la biserică. E foarte sensibilă graniţa dintre a dispreţui pe cineva şi a-ţi fi milă de el. Gândul fariseic: "mă bucur că nu sunt în locul lui" ne arată cât de jos am coborât în judecarea semenului nostru. În Evanghelii vedem că Mântuitorul Hristos recuperează pe cei căzuţi privindu-le partea nealterată din suflet. Am putea învăţa de la El că fiecare om, în oricâtă promiscuitate morală s-ar afla, păstrează şi o fărâmă de bunătate. Dacă reuşim să o vedem, putem să-l salvăm şi să ne salvăm.

Imaginea presei de azi este oglinda modului nostru de a fi, a dorinţei de a căuta "paiul din ochiul fratelui". Prin articole sau reportaje, persoane umane sunt scoase în piaţă şi sunt supuse judecăţii publice. Nu interesează pe nimeni care este starea celui încondeiat, de cele mai multe ori cu acuzaţii nefondate sau exagerate. Editorialişti şi cititori, avem în faţă un caz pe care îl judecăm la rece cu autoritate supremă. Comentariile de la articolele postate pe website-urile ziarelor se pot constitui într-o radiografie obiectivă a modului în care am ajuns să ne judecăm între noi. De fapt există o avalanşă a dispreţului faţă de tot. Nu mai vedem nimic bun.

Putem uşor observa atitudinea critică în desele materiale de presă care au ca subiect Catedrala Mântuirii Neamului. Tratat ca "afacere a cuiva", proiectul istoric al Patriarhiei Române, care are o motivaţie sacramentală şi naţională, a fost supus dezbaterii publice cu intenţia de a găsi, totuşi, ceva necurat în ridicarea unui lăcaş sfânt. Jurnalişti care susţin că mănăstirile din Bucovina şi de pe Valea Oltului sunt ambasadori ai României în afară critică ridicarea unui simbol creştin naţional. Din dorinţa de a fi cât mai vehemenţi în demersul lor, uită că o catedrală ortodoxă nu este nici un stadion şi nici un complex comercial. Dincolo de ziduri există un altar sfinţit, iar construcţia devine Casă a lui Dumnezeu. Dacă în istorie conducători şi popor au crezut că a ridica o biserică este semnul mulţumirii aduse lui Dumnezeu, a considera astăzi că un lăcaş de cult construit este o mare eroare arată un dispreţ faţă de înaintaşi, o negare a istoriei. Şi nu exprim aici un discurs triumfalist.

Este păcat că un gând al istoriei creştineşti şi româneşti a intrat sub tăvălugul dispreţului contemporan. Ar trebui să ne trezească neputinţa de a ne opri în a condamna orice, chiar şi lucrurile sfinte.