Când sfinţii merg în iad: „Hoarda“

Scenaristului Iuri Arabov, cunoscut pentru filmele realizate împreună cu Aleksandr Sokurov (de la Vocea solitară a omului până la Faust), dar şi pentru pelicula cu subtext religios Minunea, i s-a propus să scrie un scenariu despre Mitropolitul Aleksie al Moscovei († 1378) - sfânt făcător de minuni, dar şi abil diplomat - şi relaţiile sale cu Hoarda de Aur. Graţie harului, dar şi abilităţii sale politice, înaltul ierarh a salvat cnezatul rus de câteva invazii tătare. Cu toate că este un scriitor subtil şi talentat, un om credincios şi un fin cunoscător al istoriei, Iuri Arabov a fost deconcertat de ideea scrierii unui scenariu despre un sfânt; din fericire, directorul studioului producător, „Enciclopedia Ortodoxă“, l-a convins. „I-am răspus că nu voi face un film despre lupta unui sfânt cu cei de altă credinţă, aşa ceva este de neconceput pentru mine; ci că voi scrie un scenariu despre sacrificiu, despre cum Dumnezeu ne vorbeşte nu când suntem călare şi poleiţi cu aur, ci când ne dăm viaţa pentru aproapele“.

Filmul Hoarda (Orda), după un scenariu cu titlul iniţial Sfinţii merg în iad, a fost realizat în 2012 de regizorul Andrei Proşkin. Şi este, spune Iuri Arabov, cel de-al doilea film al său cu buget substanţial (după Faust). Sau primul său film istoric care nu este un Kammerspiel.

Pentru a evita triumfalismul literaturii hagiografice târzii, cât şi al unei părţi a noului cinema pravoslavnic, Iuri Arabov plasează centrul de greutate al naraţiunii nu în arealul cneazului Ioan al Moscovei şi al Mitropolitului Aleksie, ci chiar „în gura“ duşmanului, în capitala Hoardei de Aur, Sarai-Batu. Asprimea fascinantă a stepei mongole, cu uscăciunea hipnotică a peisajului şi a facies-urilor şi arhaicitatea moravurilor - amestec de cruzime, primitivism şi infantilism sofianic, specifice lumilor vechi păgâne - domină emoţional şi vizual. Nici un maniheism, hollywoodian sau vest-european, în studiul de moravuri şi expresii, surprinse în firescul şi autenticitatea lor, când primitivă, când capricioasă sau hieratică - de aici, aerul vag borgesian, cu inflexiuni de amară filosofie a istoriei, trimiţând către Kurosawa. Acest spaţiu al forţei oarbe, al crimei gratuite şi al circului este dominat de mama marelui han, Taidula - personaj sapienţial şi magnific, singura conştiinţă lucidă a Hanatului, purtând pe umeri de una singură ideea imperială a „drumului până la capătul lumii“. Masca de pudră compactă care îi acoperă faţa - semn al rangului aulic suprem - îi conferă un aer spectral de autarh asiatic, impenetrabil şi ameninţător, risipit sporadic de inflexiunile dramatice ale chipului nemachiat şi ale trupului (automutilat voluntar la moartea primului fiu, ucis intempestiv de fratele rival) - incursiune subtilă în intimitatea puterii, pe care Arabov o practică (de la Taurul şi Moloch la Soarele) cu o dezinvoltură shakespeariană şi eleganţă inegalabile în cinema.

Suntem în 1357. Începutul declinului imperiului este marcat de orbirea Taidulei - efect subtil al „închiderii ochilor“ mamei în faţa crimei fratricide comise (în faţa tuturor şi neamendate de nici un oprobriu) de fiul iubit, Djanibek; un cortegiu de vraci şi escroci încearcă, fără succes, să o vindece. Există un singur „vrăjitor“ mai tare ca ei - spun oamenii hanului: Mitropolitul Aleksie, recunoscut ca făcător de minuni. El trebuie adus în Sarai, altminteri Moscova va fi făcută una cu pământul.

În acest peisaj, ca o capcană fără speranţă pentru europeni (ca cei doi soli papali, batjocoriţi şi eşuaţi, fără sorţi de întoarcere, pe maidanele murdare ale barbarei capitale), se inserează, aproape ca un fulger, imaginea luminoasă şi aparent şovăielnică a Mitropolitului Aleksie, descins „să vindece Tartarul de orbire“, fără suită însoţitoare şi arme - miel în gura balaurului - la rugăminţile crezului său de a salva Rusia de încă o pustiire. Hagiografiile sunt sărace în descrierea detaliilor călătoriei, dar Iuri Arabov inventează o primă înfrângere morală a Mitropolitului: cu toate rugăciunile pe care le face împreună cu ucenicul său, Aleksie nu reuşeşte să o vindece pe Taidula. Miracolul se refuză, uneori, chiar şi sfinţilor. În consecinţă, este grav umilit şi trimis aproape gol, fără cal, merinde şi ucenic, să plece unde vrea, adică la moarte sigură. Ucenicul său trece la mahomedanism. În loc să se întoarcă acasă, Mitropolitul se alătură unui grup de prizonieri ruşi, care muncesc în condiţii de exterminare în cuptoarele băilor publice ale Marelui Han. Aici îl întâlneşte pe fostul său ucenic; exact când încearcă să-i salveze acestuia viaţa, Taidula îşi recapătă vederea, fără ca Mitropolitul să ştie. Este înconjurat cu mare cinste de oamenii Marelui Han, care îl trimit cu daruri, împreună cu ucenicul, în Rusia, unde este primit ca un sfânt. În acest timp, luptele fratricide grăbesc sfârşitul Hoardei de Aur.

În modelarea diafană a acestor acroşuri ale sfinţeniei, aproape insesizabile şi totuşi ferm inserate în materia robustă a istoriei, constă toată măiestria scenaristică a lui Iuri Arabov.