Când văzduhul pogoară, înălţându-ne

Străbăteam împreună cu doamna mea Ecaterina în ajun de Sfânta Mărie Mică 2017 un drum pe care-l călcasem de multe ori în gând şi închipuire. Îi vedeam cu ochii minţii pe părintele meu Ilie şi pe mama mea ­Georgeta umblând pe aceleaşi şleauri, urcând dealuri şi coborând văi într-o căruţă ce scârţâia din toate încheieturile şi îndemnând căluţul să-i ducă cât mai grabnic din târg, de la Podu Iloaiei, la Avântu, în casa parohială, între parohienii care-l primiseră cu inima deschisă în acel septembrie 1939 pe noul lor păstor, hirotonit în august la Catedrala Mitropolitană a Iaşilor de Mitropolitul Nicodim, prohorisit duhovnic prin Decret în ziua de 11 august.

Părintele meu, cum glăsuia şi Decretul, fusese împuternicit „… să lege şi să deslege cele ce se cade a deslega după Sfintele Canoane şi învăţăturile bisericeşti. Numitul duhovnic va fi cu luare aminte şi frică de Dumnezeu în îndeplinirea Sfintei Taine a pocăinţii”. Nu primise noul slujitor o misiune uşoară. Satul acesta din ţinutul Iaşilor nu avea cheagul de tradiţie al vechilor aşezări. Se întemeiase îndată după Marele Război 1914-1918 pe proprietăţile primite, potrivit făgăduinţei regelui Ferdinand, de unii dintre cei care luptaseră pentru România Mare. Din întinsele moşii boiereşti ale judeţului Iaşi au dobândit pământ unii dintre combatanţii din comunele Grumăzeşti şi Ghindăoani, judeţul Neamţ, şi Rădăşeni, judeţul Baia, cu capitala la Fălticeni. Noul sălaş era situat undeva pe platoul dintre Podu Iloaiei şi Movileni, cu dealuri mătăhăloase, ferestruite de văi largi. Satul cel nou a primit un nume cu rezonanţă profetică, Avântu, vestind un nou elan în existenţa acestor pământeni. Unii se stabiliseră pe deal, alţii îşi găsiseră cuibar în vale, nemţenii într-o parte, rădăşenenii în alta. Aşa sudura sufletească a întârziat să se producă. Însă şi unii, şi alţii, fiecare cu deprinderile de acasă, erau oameni credincioşi. Una din primele lor griji a fost ridicarea bisericii şi a casei parohiale, înlăuntrul căreia urma să se rânduiască şi şcoala, având ca dascăl preotul. În 1920, biserica era înălţată, fiind tocmită din bârne de stejar aduse din pădurile Neamţului, anume ca să dăinuie, un lemn atât de tare că nu intră în el cuiul din fier oricât te-ai canoni, cum îmi spune parohul de azi, preotul Daniel Tărnăuceanu, un de ispravă ziditor, slujitor cu meritul de a fi schimbat în bine chipul brăzdat de timp al „Bisericuţei din răzoare”.

În locurile acestea unde vieţuirea omenească a odrăslit ca din pustie şi-a început preoţia părintele meu Ilie. N-avea să stea decât ceva mai mult de doi ani, la capătul cărora s-a întors în vatra natală, la poalele Stânişoarei, la Văleni şi Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Baia. În scurta şedere la Avântu n-a fost timp de ctitorire ca la Poiana Mărului şi Fălticenii Vechi, dar, cum îmi mărturisea tata uneori, entuziasmul anilor dintâi ai misiei şi-a găsit la Avântu cutia de rezonanţă ca să răsune. S-a alcătuit atunci temelia strădaniilor viitoare. Tânărul duhovnic, în vârstă de numai 25 de ani, a intrat repede în comuniune cu lumea satului şi, cu umilinţa ce-i era definitorie, a izbutit în acel răstimp să tragă câteva fire trainice în pânza trăirii laolaltă de care avea nevoie suflarea satului. A căpătat în felul acesta simţământul rostului şi atunci când a fost să plece i-a lăcrimat inima. Se adăuga o durere netămăduită vreodată. I se dăruise aici bucuria primului născut, o fetiţă, căreia îi dăduse numele Maicii Domnului, Maria, dar i se sortise şi negrăita suferinţă a pierderii odraslei doar la un an şi ceva de viaţă. Copila murise sub ochii şi în braţele părinţilor neputincioşi în faţa tragicului deznodământ. Lacrimile părintelui Ilie şi prezviterei Georgeta nu s-au uscat amar devreme şi poate durerea s-a ogoit cât de cât odată cu venirea pe lume la Văleni, în noua vatră parohială, a pruncului Grigore Dragoş Gheorghe. Avântu, satul din părţile Iaşilor, a rămas în sufletul părinţilor mei încrustat cu foc, neuitare şi izvor a toate câte au urmat apoi. Acolo, la Avântu, în ţintirim era îngropată prima făptură plămădită, dar urmele s-au şters spulberate de bombele ce s-au prăvălit asupra satului în ultimele zile din al Doilea Război Mondial în Moldova. Cimitirul se găsea între cele două tabere, germano-română şi sovietică, şi fost-a ras de pe faţa pământului. Strânse după încheierea luptelor de supravieţuitori, osemintele, şi ale localnicilor, şi ale combatanţilor care şi-au aflat aici obştescul sfârşit, s-au depus în gropi comune, pomenite fiind an de an de toată suflarea satului de Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana.

Călătoresc spre Avântu în ajun de Sfânta Mărie Mică a anului 2017. Văd pentru întâia oară aşezarea în care a pornit călătoria preoţească a părintelui meu şi unde a răposat întru Domnul sora mai mare Maria. Drumul într-aici, deşi nu-i colbuit ca-n trecutele vremuri, nu se arată lin deloc, dar, odată intrat pe uliţele satului,  prinde a luci cordica de asfalt proaspăt. Casele intrate în pământ, din chirpici, se amestecă cu altele noi şi chipeşe. Cei mai mulţi dintre oamenii zăriţi pe şosea sau în curţi sunt ca peste tot în România rurală de azi îmbătrâniţi şi împovăraţi de griji. Bisericuţa te întâmpină însă cu sclipăt de chivot abia şlefuit. Bârnele de stejar poartă veşmânt alb din praf de piatră, iar lăuntrul are luminozitatea şi policromia câmpurilor în floare primăvara, la început de mai. Pictura urzeşte un aer deloc primitor. Acum se pictează, o zugrăveală cu parfumuri bătrâne, catapeteasma, înlocuindu-se icoanele iconostasului vechi, adus la Avântu în 1920 de la Covasna, comuna Comarna, judeţul Iaşi. Sub clopotniţă, de asemenea construcţie nouă, aflată la capătul casei de prăznuire, înălţată tot în timpul pastoraţiei părintelui Daniel Tărnăuceanu, se pregăteşte amenajarea unui muzeu parohial.
 Reprezintă toate aceste înnoiri, iniţiate şi realizate de vrednicul preot Daniel Tărnăuceanu, păstor aici la Avântu de 15 ani, de la hirotonirea sa, fructul comunităţii, ale cărei energii au fost catalizate întru plinirea visării acestui slujitor, aceea de a face din biserică un topos astral. Dar zidirile părintelui Daniel, la fel de durabile, se exprimă şi pe plan sufletesc. Le săvârşeşte cu harul primit şi cu dragostea de semeni, ce-i încunună lucrarea. Privesc încântat şi mă gândesc ce bucuros ar fi fost şi părintele meu să aibă ­înaintea ochilor toate acestea făptuite de reprezentanţi ai noilor generaţii de preoţi care pecetluiesc cu fapte alese pravila slujitorului la Altar.

Mă încearcă o stare de plenitudine şi, uitându-mă la părintele Daniel, schimbând vorbe cu Sfinţia Sa, îl regăsesc în amintire pe tatăl meu, cel înfrăţit o viaţă cu Biserica. Ne aflăm la Vecernie şi ne rugăm laolaltă cu sătenii din Avântu. După Litie, părinţii oficiază slujba de pomenire a surorii mele Maria, a părinţilor şi a tuturor celor din ­neamurile noastre. Credincioşii din biserică, poate cu o excepţie sau două, n-au prins timpurile vieţuirii părinţilor mei la ­Avântu, dar simt că poartă în fiinţele lor duhul cel de odinioară şi ca într-o minune reînvie acel timp şi-i descopăr într-o trist-dulce îmbrăţişare pe mama şi tata şi miraculos ia chip chiar şi surioara Maria. Zboară undeva deasupra, fluturând din aripi îngereşti. E iluminarea minunată de care doar Dumnezeu e în stare, fericindu-ne cu emoţie tulburătoare. Din când în când se rostogoleşte o lacrimă pe ­obraz şi mi se poticneşte cuvântul pe care am fost poftit să-l rostesc. Însă în astfel de clipe parcă şi tăcerile au puterea grăirii. Pământul urcă la ceruri şi văzduhul pogoară, înălţându-ne.