Cântarea bisericească şi duhovnicia

De foarte multe ori auzim cât de importantă este cântarea bisericească în urcuşul duhovnicesc al creştinului ortodox. Cântarea pe care o avem astăzi la strană, numită şi psaltică bizantină, s-a dezvoltat de-a lungul veacurilor mai ales în Orientul Mijlociu, dar a căpătat valenţe cu totul deosebite prin melozii de la Constanti­nopol. Printre aceştia, cel mai ­cunoscut este Sfântul Roman Melodul. Sfântul Roman a compus foarte multe imnuri bisericeşti care te înalţă ca pe aripi de înger şi te duc spre cer. Preotul spune în rugăciunea Intrării cu Evanghelia la Liturghie că oamenii slujesc atunci împreună cu îngerii înaintea Tronului lui Dumnezeu.

Cântarea aceasta bizantină şi melodiile compuse de sfinţi cuvioşi te duc cu gândul şi te apropie de această slujbă a îngerilor din ceruri. Sigur că nu oricine poate interpreta melodiile bizantine, dar oricine poate intra în atmosfera acestora pentru a-şi intensifica rugăciunea şi a se ­înălţa spre Dumnezeu. Ne punem adesea întrebarea de ce a fost nevoie ca sfinţii melozi să compună astfel de cântări, când ar fi putut toţi oamenii să intoneze, mai mult sau mai puţin melodic, diferite cântări, cu senzaţia că toţi cântă la slujbă. Faptul acesta s-a şi întâmplat în cultele protestante. Am fost furaţi şi noi, în România, de această imagine a mulţimii care cântă şi pare implicată. Oare să fi greşit sfinţii melozi atunci când compuneau cântări care necesită ani mulţi de învăţare şi exersare a vocii şi urechii? Nu aş vrea să cred aşa ceva şi să dau dreptate reformatorilor protestanţi. Şi nu pentru că, din punct de vedere social, cântarea în comun nu i-ar lega pe oameni. Dar pe oameni îi leagă şi alte manifestări, dintre care unele nu au legătură cu spiritualitatea (exemplul cel mai grăitor este fotbalul sau alte manifestări care adună milioane de oameni şi nasc pasiuni). Aşa că nu orice fel de adunare sau manifestare publică poate ajuta la urcuşul duhovnicesc.

Dar care este folosul cântării psaltice bizantine, la care încearcă foarte timid să revină chiar şi Biserica Rusă, dar îi este greu, pentru că de trei veacuri acolo s-a impus o altă cântare? Este evident că muzica psaltică nu are rolul de a-l face pe om să participe vocal, pentru că el trebuie să asculte. Acesta este rolul muzicii: să te facă să asculţi! Să asculţi cântarea, mesajul troparului sau al altor imnuri şi să-l duci la inimă. Muzica aceasta te învaţă să ai răbdare. Cu tine şi cu alţii. Când asculţi psaltul trebuie să te concentrezi, ca să nu-ţi fugă mintea. Mintea poate fugi adesea şi atunci când oamenii care cântă în comun în biserică se simt implicaţi şi rămân la acest nivel. De ce oare Filocalia noastră ne învaţă să ne rugăm şi să căutăm liniştea? Dacă am fi putut propăşi prin cântare, oare nu ar fi spus Părinţii despre asta?

Reiese că cei care cântă la strană şi cel care slujeşte în Sfântul Altar de fapt se sacrifică pentru ca ceilalţi, care au beneficii de pe urma acestei slujiri, să propăşească duhovniceşte. Slujitorul se numeşte pe sine „nefolositor sau netrebnic” atunci când aduce jertfa nesângeroasă şi cere pentru neputinţa lui clemenţă. Credincioşii sunt chemaţi să se împărtăşească din Darurile lui Dumnezeu şi, dacă au avut răbdare, atunci părtăşia cu Cel aşteptat, chiar şi la miezul nopţii, va fi răsplătită însutit. Slujitorul şi strana creează mediul propice pentru cel care intră în biserică să atingă culmi pe care nu le-a bănuit. De aceea muzica psaltică trebuie să fie interpretată impecabil, iar isonul să sublinieze atmosfera de rugăciune în care intră creştinul.